John Steinbeck

⧫ Șoareci și oameni

În apropierea râului Salinas, într-o baracă lungă și îngustă, cu ferestrele mici tăiate în zidurile măcinate de vreme, cinci paturi acoperite cu pături sărăcioase își așteptau răbdătoare muncitorii sezonieri. În fiecare an erau alții, mereu alții, rar se întâmpla ca unul din lucrători să revină în locul în care trudise din greu, pentru bani puțini, cheltuiți repede și cu năduf imediat ce visul pe care-l visase ani de-a rândul se dovedea a fi de neatins. Șoareci și oameni este romanul în care doi asemenea oameni au avut un vis și au încercat să-l transforme în ceva concret.

George Milton și Lennie Small, doi californieni, primul isteț și bun la suflet, iar cel de-al doilea uriaș și nătâng, se știau de mici. La moartea mătușii Clara, femeia care îl crescuse pe Lennie, George s-a simțit obligat să-i poarte de grijă celui care rămăsese singur pe lume. Începuse să-l ia cu el peste tot și să-l dăscălească, iar drept răsplată Lennie, încet la minte, deși nu reținea mai nimic din ce i se spunea n-ar fi făcut nici un pas fără aprobarea lui George. Mereu împreună, la muncă sau la vorbă, cei doi tineri începuseră să se cunoască suficient de bine încât tovărășia lor să se transforme în prietenie.

Fără să fi fost diagnosticat cu retard mintal, inteligența lui Lennie rămăsese la nivelul unui copil de grădiniță: nu deosebea binele de rău, nu înțelegea ce i se cerea și imediat ce i se vorbea despre un subiect anume, uita povestea de parcă nici n-ar fi existat. Întocmai ca orice copil, avea o jucărie preferată, doar că a lui era mai specială: îi plăcea să mângâie materiale moi sau blănița animăluțelor mici doar că de fiecare dată când își găsea o jucărie nouă, dădea de bucluc. Omorâse fără să vrea șoareci, iepurași și pui de căței, pe care, încercând să-i alinte, îi zdrobise, iar unei fete îi atinsese rochița și o speriase atât de tare încât fata alertase toată ferma cu țipetele ei.

George era cel care reușea, cum, necum, găsindu-i fel de fel de scuze lui Lennie sau inventând povești, să salveze situația. După ce pățania era dată uitării, George îi explica lui Lennie că nu era bine ce făcuse și-l punea să promită că nu va mai repeta greșeala. Lennie nu înțelegea unde a fost greșeala, promitea repetând cuvânt cu cuvânt ce spunea George, și istoria se repeta la nesfârșit, încât George, sătul să tot fie dat afară, îi interzisese lui Lennie să se mai joace cu șoareci, iepuri mici, căței fără ochi sau să atingă fustițele și rochițele cu care erau îmbrăcate fetele din fermele unde cei doi mergeau la muncă. Lennie înțelesese ceva, ceva, și devenise atât de trist încât George, pentru a-i îndulci pedeapsa, începuse să-i povestească despre cum va arăta ferma lor într-un viitor în care vor avea suficient de mulți bani strânși încât să-și poată cumpăra un petic de pământ, semințe, răsaduri, puieți și, bineînțeles, iepuri, de care, cu foarte multă grijă, se va ocupa nimeni altul decât Lennie.

Cu interdicții și promisiuni, Lennie și George au ajuns la următoarea fermă la care erau așteptați. Întârziaseră o zi și noul șef ținu să îi cunoască, le explică ce vor avea de făcut, și băgă de seamă că Lennie cel puternic nu asculta decât de spusele lui George. Muncitori amândoi, cei doi bărbați au încercat să se integreze printre ceilalți muncitori și să-și vadă de treabă evitând certurile bărbaților și provocările singurei femei de la fermă, soția lui Curley cel arțăgos, șeful cel mic, fiul șefului fermei. Fără să fi fost o frumusețe nemaipomenită, soția lui Curley se pricepea de minune să atragă atenția și să incite, iar muncitorii care o cunoscuseră nu vorbeau despre ea cu prea mult respect.

Câ toate păreau că sunt cum ar fi trebuit să fie, întâmplarea făcu să se întâlnească doar Lennie și fata, deoparte, față în față, fără George și fără altcineva prin preajmă. Întărâtată de refuzul lui Lennie de a-i răspunde la vorbele provocatoare și știind de ciudățenia lui cu mângâiatul, soția lui Curley l-a rugat pe Lennie să-i atingă părul. Joaca stupidă s-a transformat în luptă, fata s-a speriat și a început să țipe, iar Lennie, încercând să-i astupe gura, i-a frânt gâtul ca unui pui de găină. Înspăimântat că va fi certat de George pentru fapta comisă și disperat că ca fi părăsit de singurul lui prieten, Lennie fuge de la fermă și se ascunde într-un desiș. Știind că nu-i stă în putință să-l mai salveze și de această dată, iar dacă va fi arestat nu ar supraviețui în închisoare, George îl caută pe Lennie, îl găsește, și îl împușcă după ce-i povestește, pentru ultima oară, despre visul cu ferma și iepurii pe care l-au visat atât de frumos amândoi.

Finalul sfâșietor al romanului Șoareci și oameni este deznodământul tuturor dramelor trăite de toate personajele principale sau secundare, muncitori sezonieri sau doritori de o viață mai bună. Adevărata tragedie surprinsă de Steinbeck nu este moartea în sine, a animalelor sau a oamenilor. Spulberarea iluziilor sau abandonarea planurilor inițiale din lipsa banilor sau din cauza prejudecăților sunt la fel de ucigătoare ca orice vis frumos care începe și, dintr-o cauză oarecare, rămâne suspendat în aer și este purtat spre nicăieri de cea mai ușoară adiere.

”Am văzut io sute de indivizi cum vin de pe drum cu bocceaua-n spinare și tîmpenii d-astea în cap. Sute. Vin și pleacă, merg mai departe – și toți nenorociții ăia, pînă la unu', au în cap bucata aia mica de pămînt. Da' nici unu' n-apucă s-o vadă vreodată.” (John Steinbeck, Șoareci și oameni, pag.119)

Magda Lungu, 23 august 2020

John Steinbeck – ”Șoareci și oameni”

1962 - Premiul Nobel pentru Literatură

Editura Polirom, 2017, 176 pagini

Traducere din limba engleză: Dana Crăciun

Tweet