⧫ Opiniile unui clovn
Aproape ratat ca artist după câteva reprezentații jalnice și devastat că fusese părăsit de singura femeie pe care o iubise cu adevărat, Hans Schnier se cufundă într-un ocean de amintiri dulci-amărui ale căror imagini bizare, amestecate cu obsesii, renunțări și regrete, le proiectează într-un prezent sărac și nefericit. Extrem de realist, deși foarte tânăr la cei douăzeci și opt de ani abia împliniți, clovnul își prezentă opiniile referitoare la tot ce l-a scos din sărite în scurta lui viață, cu o sinceritate uluitoare dublată de un cinism atent studiat, ascuns cu pricepere în spatele unor ironii mușcătoare.
Copil sărac al unei familii bogate și influente, Hans a renunțat la studiile pe care și le-ar fi dorit părinții pentru fiul lor și a ales în locul științei, arta. Meseria lui de clovn, luată în derâdere de cei apropiați, i-au adus după primele reprezentații succesul și bucuria imensă de a se ști omul potrivit în locul potrivit. Deși dedicat carierei, între turneele obositoare și interminabilele repetiții, Hans a mai găsit un pic de timp și pentru el. La douăzeci de ani, tânăr, visător și la începutul unei cariere ce părea a fi promițătoare, s-a îndrăgostit până peste de cap de Marie. Catolică îndoctrinată, prima lui iubire a încercat în fel și chip să-l transforme într-un adept al religiei care îi era atât de dragă, dar după trei ani de iubire nebună și încercări de convertire nereușite, l-a părăsit pentru un alt bărbat.
După trădarea iubitei, singur în apartamentul gol, dezmoștenit de un tată politician și respins de o mamă acră și zgârcită, Hans a rămas doar cu meseria pentru care a renunțat la toți prietenii și la orice altfel de viață. Ca un făcut, o succesiune de reprezentații huiduite de public, urmate de un accident stupid în care s-a rănit la genunchi, aproape că au anulat o carieră în care fusese cap de afiș. Lipsit de încasările care i-ar fi asigurat un trai decent, ocolit de impresari și lihnit de foame, artistul a fost nevoit să ceară de mâncare prin magazine și să se umilească în fața amantei politicianului cerându-i, cu glas sfârșit, un împrumut pe care era convins că nu-l va putea restitui niciodată. În tot acest timp, gândurile i-au stat la Marie, femeia pe care trei ani a numit-o nevasta mea și pentru care și-ar fi dat și sufletul dacă s-ar fi întors acasă.
Plecată pentru totdeauna din viața lui Hans, Marie și-a continuat propriul drum fără a se uita în spate. Căsătorită cu altcineva și nu doar iubita fără statut a unui clovn oarecare, tânăra a șters cu buretele toți anii în care Hans a muncit ca un nebun pentru a-i putea oferi casă, masă, căldură și dragoste, adică tot ce și-ar fi putut dori o femeie pentru a fi fericită. Uitând de artist de parcă nici n-ar fi fost, Marie nu a aflat nici de accidentul care a limitat o carieră, nici de decesul Henriettei, sora lui Hans și copila inocentă trimisă de familia Schnier pe front pentru a fi jertfită inutil pe altarul gloriei hitleriste. Dispariția surorii care a i-a fost servită de părinți ca model într-o copilărie în care s-a simțit neiubit și nedreptățit, a fost pentru Hans ca o eliberare de un trecut în care s-a simțit inutil și judecat pe nedrept. Cinic și crud, după ce și-a înlăcrimat tatăl cu povestea cartofilor pe care îi mânca prin vecini pentru că acasă era pus la dietă, Hans se va folosi de moartea Henriettei pentru a-și face, în cap, scenarii despre propria lui înmormântare pe care și-a imaginat-o regizată incredibil de bine de o mamă severă și snoabă.
Îndoliat, rănit, sărac lipit pământului și lipsit de orice perspective, dar oarecum amuzat de înscenarea propriei morți, când ar fi fost de așteptat să renunțe la viață, carieră și Marie, Hans va găsi în el puterea de a merge mai departe. După o analiză lucidă a situației politice a Germaniei postbelice, a societății în general și a familiei lui, în particular, Hans Schnier va fi străfulgerat de amintirea că mai are un frate, student, de la care ar putea cere un împrumut cât de mic, iar cu banii căpătați s-ar mai putea târâi câteva săptămâni, prin viață. Refuzat de fratele care n-a catadicsit să-l ajute, sătul de răutățile părinților și dezgustat de ipocrizia puținilor prieteni dispăruți în neant după ce se accidentase, Hans se va trezi brusc dintr-un coșmar ce părea să nu se mai termine. Mândru de el și hotărât să trăiască oricum va fi să fie, clovnul își va lua chitara prăfuită și pălăria învechită, se va așeza pe treptele de la intrarea în gară și va cânta în timp ce monedele aruncate de public la picioarele artistului se vor aduna, îndemnându-l să nu se oprească.
„Cred că nu există nimeni pe lume care să poată înțelege un clovn, nici măcar un clovn nu-l înțelege pe altul, pentru că apare întotdeauna invidia sau răutatea. Marie aproape că mă înțelesese, dar pe de-a-ntregul nu mă înțelesese niciodată. Avea impresia că trebuia, ca «spirit creator», să am un «interes arzător», să-mi însușesc cît mai multă cultură cu putință. Asta e o greșeală.” (Heinrich Boll, Opiniile unui clovn, p.113)
Magda Lungu, 02 mai 2020
Heinrich Boll – „Opiniile unui clovn”
Editura Polirom, 2016, 300 pagini
Traducere din limba germană de Petru Forna
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu