⧫ Crimă și pedeapsă
Sărac, disperat și înfierbântat de ideile articolului pe care tocmai îl publicase, Raskolnikov ucide. Deși planificată din timp și analizată până la cele mai mici amănunte, crima tânărului student va lua o întorsătură teribilă, iar fapta lui premeditată se va transforma, la fața locului, într-un dublu asasinat de o sălbăticie care va îngrozi întreg orașul Sankt Petersburg. Scăpat ca prin minune din apartamentul groazei, Raskolnikov va căra în spate o mârșăvie care se va dovedi a avea o greutate peste puterile unui singur om și-l va apăsa, zdrobindu-l, până ce va găsi o modalitate de a se elibera de oribila povară.
Mândru, aproape trufaș, deși învăța pe rupte, Raskolnikov fusese nevoit să renunțe la universitate din cauza lipsei banilor necesari achitării taxelor de studii, iar singurul lui gând era să se întoarcă deși trecuseră patru luni de când abandonase studiile, iar perspectivele nu arătau a fi deloc îmbucurătoare. Dintre foștii colegi, singurul cu care păstrase legătura era Razumihin, o veselie de om, bun până la naivitate, dar prea sărac pentru a-l putea ajuta cu ceva. Din partea gazdei avusese parte de înțelegere, dar doar în primele luni, după care, neplata chiriei fusese aspru pedepsită prin eliminarea prânzului și a cinei. Flămând și însingurat, aproape la limita răbdării, Raskolnikov nu mai primise nicio veste de acasă, iar dorul de cei dragi îl măcina mai tare decât toate lipsurile.
Scrisul mamei, mărunțel și puțin aplecat, așternut pe două coli mari strecurate într-un plic primit după o îndelungată și chinuitoare așteptare, într-un moment în care nu mai spera la nimic bun, l-a umplut pe Raskolnikov de bucurie și de nerăbdare. Aproape smulgând scrisoarea din mâna gazdei și citind cu nesaț gândurile așternute pe hârtie, fostul student va afla, cu stupoare, că lipsa veștilor se datorează unor evenimente nu prea plăcute. De o frumusețe uluitoarea, Dunia, sora lui Raskolnikov și slujnică în casa familiei Svidrigailov, fusese remarcată de capul familiei și devenise icoana urii stăpânii casei și ținta clevetirilor servitorilor. Nevinovată și lipsită de apărare, tânăra îndurase toate mizeriile scornite de gelozia Marfei Petrovna pe seama legăturii ei amoroase cu domnul Svidrigailov, reușise să se dezvinovățească după ce fusese umilită și amenințată și, la scurt timp după ce s-a terminat toată tărășenia, a acceptat, la îndemnul mamei, să se logodească cu Piotr Petrovici Lujin, un avocat de patruzeci și cinci de ani și rudă de departe cu Marfa Petrovna.
Uimit de veștile primite, inteligent și atent la nuanțe, Raskolnikov va înțelege rapid că adevăratul motiv al ciudatei logodne dintre o tânără naivă și un avocat bătrâior este înlesnirea evadării lui din sărăcie cu ajutorul unei slujbe plătite care i-ar fi permis să-și continuie studiile. Mâhnit de sacrificiul surorii, ofensat de ajutorul sugerat de Pulheria Raskolnikova și tulburat la culme de o discuție neînsemnată auzită într-un birt, Raskolnikov va pune la cale asasinarea Alionei Ivanovna, o cămătăreasă pe care o știa foarte bine și despre care aflase din sporovăielile de la cârciumă că este atât de bogată, încât va dona o sumă substanțială, prin testament, unei mănăstiri. Nu atât pentru bani, cât ca să-și dovedească lui însuși că este în stare să ucidă, Raskolnikov o va omorî cu bestialitate pe bătrână, dar, din nefericire, tragedia nu se va opri aici. Servitoare în casa surorii vitrege mai mari, amărâta de Lizaveta, sosită pe neașteptate în apartamentul măcelului, va fi cea de-a două victimă a ucigașului surprins de martorul nevinovat, intrat în casă pe ușa care rămăsese descuiată și încremenit în fața morții.
După cumplita crimă dublă, Raskolnikov se va strecura de la locul faptei într-un apartament gol, apoi va fugi la el acasă unde se va arunca pe divan și va zace cu mințile împrăștiate până a doua zi, când va fi adus la realitate de niște bătăi puternice în ușă. Trezit de portar, Raskolnikov va fi înștiințat că a primit o citație și că este invitat la secția de polișie pentru a da declarații. Disperat că a fost văzut de cineva la locul crimei, fostul student se va prezenta la secție gândindu-se că ăsta-i sfârșitul. Fără nicio legătură cu crimele comise, citația era din partea gazdei care îl reclamase că nu și-a plătit chiria. Îmbolnăvit de presupuneri, Raskolnikov va răspunde întrebărilor ofițerului, va da o declarație și va ieși din secție convins că toți cei care fuseseră de față, ofițeri sau civili, îl bănuiau și nu așteptau decât momentul potrivit pentru a-l da în vileag. Această stare de spirit împreună cu toate gândurile și toate trăirile ucigașului conștient de oribilittaea comisă, dar care caută, la nesfârșit, argumente care să scuze cele două asasinate, monumental surprinse de Dostoievski, îi vor răpi liniștea lui Raskolnikov și îl vor aduce în pragul nebuniei.
Indiferent de ce va face, fie că își va salva sora de la o căsătorie păguboasă, fie că va participa, cu bani, la înmormântarea unui bătrân sărac și alcoolic, Raskolnikov nu va reuși să depășească momentul în care a curmat două vieți. Din ce în ce mai deprimat și mai nesigur de logica crimelor, fostul student va încerca să se destăinuiască și va găsi în Sonia, - fata cea mare a bătrânului alcoolic-, un confident deloc dispus să-i ierte ticăloșia înfăptuită. Blândă și credincioasă, smulsă din copilărie și aruncată într-o tinerețe în care a fost nevoită să-și vândă trupul pentru bani, Sonia îi va asculta destăinuirile și îl va sfătui să mărturisească și să se predea poliției. Ros de neliniști, dar convins pe deplin că Sonia nu-l va părăsi niciodată, Raskolnikov va implora iertarea dumnezeiască și se va preda, pentru a fi acuzat conform legii și pentru a ispăși pedeapsa lumească. Întocmai cum a promis, Sonia îl va urma Raskolnikov în Siberia pentru opt ani lungi, în care amândoi tinerii vor câștiga respectul deținuților și dragostea celuilalt cuplu format de Dunia, sora cea mică a lui Raskolnikov, și Razumihin, singurul și cel mai bun prieten al tânărului chinuit de remușcări și mântuit prin iubire.
„Rătăcea fără nici un țel. Soarele apunea. O tristețe cu totul aparte începuse să pună stăpânire pe el în ultimul timp. Nu era o tristețe chinuitoare, arzătoare, dar avea în ea ceva durabil, veșnic, presimțirea unor ani nesfârșiți de tristețe rece, ucigătoare, presimțirea unei veșnicii într-un «locșor de un arșin». Senzația asta începuse să îl apese și mai mult odată cu lăsarea serii.” (F.M. Dostoievski, Crimă și pedeapsă, p.485)
Magda Lungu, 01 mai 2020
F. M. Dostoievski – „Crimă și pedeapsă”
Editura Polirom, 2016, 632 pagini
Traducere din limba engleză și note de Adriana Liciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu