⧫ Muzeul inocenței
Există o linie incredibil de fină între dragoste și obsesie, iar iubirea dintre un tânăr bogat și verișoara lui săracă, trăită de amândoi la o intensitate aproape de nebunie, încalcă această graniță, evadează din paginile uneia dintre cele mai frumoase povești de dragoste din literatură, și își găsește odihna în liniștea unui muzeu, unde va putea fi admirată, pentru totdeauna.
Abia întors din Statele Unite, Kemal o întâlnește pe Füsun. Fetița cu care se juca în copilărie, pe străzile Istanbulului, devenită o domnișoară sensibilă și delicată, îl lasă fără aer. Frumusețea ei irezistibilă îl umple de dorință și o vrea cu toată disperarea unui bărbat matur care știe că ar putea cumpăra orice în afară de secundele în care, alături de ea, ar fi trăit o fericire care să-l împlinească. La optsprezece ani, Füsun nu știe ce înseamnă dragostea. Prea crudă pentru a înțelege furtuna pe care a stârnit-o în sufletul unui bărbat, îl acceptă doar pentru a păși, alături de el, temătoare, într-un ocean de emoții pe care le descoperă, curioasă și nerăbdătoare, pentru întâia dată. Iubirea lor, ascunsă de ochii lumii și trăită de amândoi la intensitate maximă, va dura două luni nebune în care timpul se va descompune în clipele trăite în doi pentru a se recompune într-o eternitate numai a lor.
Sfâșiat între promisiune și dorință, în cele două luni în care trăiește fericirea, Kemal moare în fiecare oră alături de Sibel și reînvie în clipele în care o are în brațe pe Füsun. Forțat de conveniențe și de familie, Kemal se va logodi cu Sibel sperând că, doar așa, o va uita pe Füsun. Frumoasă, manierată, de același rang social, Sibel i-ar fi putut fi oferi lui Kemal totul. Dacă s-ar fi numit Füsun. Logodna celor doi, elegantă și rafinată, așteptată cu interes de toți bogații Istanbulului, va fi un prilej de sărbătoare pentru toată lumea, în afară de Kemal și Füsun. Invitată împreună cu părinții la logodna lui Sibel cu Kemal, Füsun, discretă și delicată, trăiește un coșmar văzâdu-și iubitul alături de altă femeie. Înțelegând că de aici înainte nu-i poate fi decât amantă, Füsun dispare după logodnă, iar dragostea lui Kemal pentru ea, înnebunitoare, îl va transforma pe tânărul mereu vesel și pus pe glume, într-o umbră a pașilor lui Füsun. Disperat că o pierduse pentru vecie, Kemal o caută în toate femeile din Istanbul și negăsind-o, începe să adune, obiect cu obiect, cercei, agrafe, eșarfe, sticluțe cu parfum, lucruri mai mari sau mai mici care-i aparținuseră fetei sau fuseseră atinse de ea.
Speriată de transformarea lui Kemal pe care nu-l mai interesa nimic în afară de Füsun, Sibel va încerca să-și vindece logodnicul de o iubire din care nu făcea parte. Încearcă leac după leac și, neputând să convingă un om care nu voia cu niciun chip să fie convins, îl părăsește pe Kemal lăsându-l și mai singur, și mai nefericit. Hotărât să o recâștige pe Füsun cu orice preț, Kemal pornește în căutarea fetei și o găsește căsătorită cu un cineast sărac, la fel de nefericită ca și el. Iubirea lor, imposibilă, se va transforma într-o prietenie de conveniență, în care Kemal, neputând-o avea pe Füsun numai pentru el, își propune să o transforme într-un star de cinema, o vedetă cu un nume recunoscut și o carieră impresionantă care ar fi putut să acopere golul dezastrului pe care-l provocase. Nelipsit, aproape zi de zi, din viața și din casa fetei, Kemal își joacă propriul rol într-un film prost ce va dura opt ani chinuitori și interminabili, păstrând în seflet speranța că într-o zi a unui viitor care nu-i promitea nimic, Füsun va divorța și i se va oferi numai lui. În tot acest timp, Kemal culege sau fură lucruri și obiecte atinse de Füsun adunându-le, încet, încet, într-o colecție de amintiri pe care le va retrăi obsedant, la nesfârșit.
În paralel cu dragostea neîmplinită a celor doi tineri, știința lumii, marcată de descoperiri și invenții, și-a urmat cursul influențând cultura, politica, și adâncind prăpastia îngrozitoare dintre bogații și săracii Istanbulului. Folosindu-se de experiența lui Kemal, născut în Turcia și cu studii în Statele Unite, Orhan Pamuk analizează Orientul și Occidentul, oglindind asemănările și deosebirile dintre cele două lumi. Am fost surprinsă să descopăr o Turcie a anilor 1970 în care lipsa apei și a curentului electric deveneau și mai supărătoare după ora la care se termina ultima emisiune a singurului program de televiziune existent. M-aș fi așteptat ca în țara care amintește de un fost Imperiu Otoman aceste lipsuri sau restricții să nu fi existat. La fel de surprinsă am fost și de personajele feminine ale romanului. Lipsite de orice fel de inițiativă, femeile din roman, inclusiv Sibel și Füsun, aparțin unui decor neutru, plictisitor dacă n-ar fi fost însuflețit de agitația și imaginația bărbaților hotărâți să obțină.
Încercările lui Kemal de a o impune pe Füsun în lumea filmului eșuează lamentabil. La zece ani de când s-a iubit pentru prima oară cu Kemal, Füsun renunță la o glorie care nu-i aparține și divorțează de un soț pe care nu l-a iubit niciodată. În culmea fericirii, Kemal se însoară cu ea, iar bucuria la care visase un deceniu, va fi curmată de un accident teribil de mașină care i-o va răpi din nou pe Füsun, de data asta, pentru totdeauna. Rănit grav și cu ultima clipă din viața lui Füsun înfiptă adânc în retină, Kemal nu-și va mai reveni după tragedie, singura consolare rămânându-i colecția de obiecte pe care o va cataloga și o va expune în muzeul în care, din orice colț ai privi obiectele descrise în carte cu tot cu frânturile unei iubiri incredibile, le poți cuprinde cu privirea pe toate. Chiar spune Orhan Pamuk, la un moment dat, că un muzeu este un loc în care timpul se transformă în spațiu. Începute și terminate în același timp, și cartea, și muzeul cu același nume, sunt de sine stătătoare, numai că, se poate citi foarte bine cartea fără a se vizita muzeul, dar e puțin probabil ca o vizită la muzeu să fie la fel de copleșitoare ca atunci când intri să admiri o iubire devastatoare, fragilă ca un semn de carte.
”Uneori, sub înrâurirea acestui sentiment consolator, aveam senzația că și eu mi-aș fi putut concentra colecția în jurul unei povești și visam fericit, să-mi pot etala și depăna viața, despre care mama, fratele meu mai mare și, în cele din urmă, toată lumea socoteau că mi-o irosisem, într-un muzeu care să le ofere tuturor o lecție de viață, atât prin lucrurile rămase de la Füsun, cât și prin propria-mi istorie.” (Orhan Pamuk, Muzeul inocenței, p.695)
Magda Lungu, 03 ianuarie 2020
Orhan Pamuk – ”Muzeul inocenței”
2006 - Premiul Nobel pentru Literatură
Editura Polirom, 2015, 758 pagini
Traducere din limba turcă: Luminița Munteanu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu