⧫ Scările Levantului
Punte între lumi și secole, romanul Scările Levantului este povestea vieții lui Ossyan Ketabdar și a unei imense și tulburătoare iubiri. Urmaș al unei puternice familii otomane care a guvernat în Orient vreme îndelungată, un erudit și un excelent povestitor, Ossyan îl întâlnește la Paris, din pură întâmplare, pe scriitorul care, fascinat de personalitatea eroului coborât din cartea de istorie într-o banală stație de metrou, îl invită la o ceașcă de cafea. În zumzetul aromat de cafenea pariziană, conversația dintre cei doi bărbați se leagă, apoi se prelungește în următoarele patru zile în care Ossyan, în așteptarea unei întâlniri cruciale, acceptă să-și scuture de praf amintirile și retrăindu-și trecutul, să se destăinuiască.
Cu o jumătate de secol înainte de venirea lui Ossyan pe lume, pe malurile Bosforului, un rege a fost dat jos de pe tron și înlocuit cu nepotul său. Mazilit pe nedrept și prea bătrân pentru a mai putea răbda umilința, regele s-a zăvorât în cameră și n-a mai vrut să știe de nimeni. O singură ființă de pe fața pământului a îndrăznit să-l înfrunte, fiica sa preferată, Iffett, care a venit a doua zi, în grabă, la palat, a forțat ușa și a urlat de groază văzându-și părintele cu veșmintele înroșite și grumazul înnegrit. Retrăind iar și iar dimineața coșmarului, Iffett și-a pierdut mințile și singurul care s-a încumetat să o îndepărteze de Istanbul, a fost doctorul Ketabdar. Văduv și fără moștenitori din prima căsătorie, bătrânul doctor a dus-o pe Iffett la casa lui din Adana Anatoliei, iar după ce s-a terminat perioada de doliu, s-a și căsătorit cu pacienta scrântită pentru a o putea îngriji zi și noapte și pentru a închide gurile prea slobode.
Medic și soț al unei tinere nebune, bătrânul Ketabdar a insistat că doar un șoc la fel de puternic cum a fost moartea regelui, i-ar putea aduna prințesei Iffett mințile împrăștiate. Dar cum teoria și practica sunt lucruri diferite, nici sarcina, nici șocul nașterii unui băiat nu au putut înlătura dimineața groazei din mintea soției. Sănătos și isteț de mic, fiul bunului medic Ketabdar a crescut în casa din Adana înconjurat de atenția servitorilor și de toată dragostea unei mame tulburate, pentru care nașterea unui prunc a fost o ameliorare a crizelor și nicidecum o vindecare miraculoasă a bolii de nervi. Spirit iscoditor și dornic de cunoaștere, după moartea bătrânului doctor, tânărul Ketabdar a transformat casa din Adana într-un focar de gândire liberă, identic cu altele de prin toate marile orașe ale Imperiului Otoman. La doar șaisprezece ani, Ketabdar turcul, împreună cu prietenul său, dascălul Nubar armeanul, au pus bazele unui cenaclu de literatură și artă fotografică în care muncea pe rupte și se vorbea câte-n lună și-n stele.
Entuziaști reprezentanți ai noii generații, prințul turc și dascălul armean s-au legat unul de altul printr-o prietenie la care n-au renunțat nici când au fost obligați de tulburările politice să părăsească Adana și să se mute în Liban, petcetluind frăția de cruce cu o promisiune de nuntă. Cinci ani mai târziu, în 1914, prințul Ketabdar s-a căsătorit cu Cecilia Nubar, fata dascălului armean, iar la timpul cuvenit li s-a mărit familia de trei ori, cu o fată, Iffett, și doi băieți, Ossyan și Salem. Conservator din tinerețe, apoi un adept al ordinii și disciplinei, prințul Ketabdar s-a transformat după pierderea soției într-un despot al ordinii și disciplinei. Supravegheat necontenit și îndrumat către o carieră militară, Ossyan s-a scuturat de jugul părintesc imediat după ce a terminat, cu note mari, liceul. Student medicinist în Franța, la Montpellier, tânărul de doar douăzeci de ani a fost racolat de un membru al mișcării de Rezistență și, cu toate că a avut un rol marginal, a început să țină conferințe publice și să se hrănească cu gloria de moment.
Îndrăgostit la prima vedere de austriaca Clara Emden, iubirea vieții sale, Ossyan se va căsători peste doar câțiva ani cu frumoasa evreică, dar nu va avea parte de un trai liniștit.Chemat de urgență la căpătâiul tatălui muribund, Ossyan pleacă din Liban în Adana și nu se mai poate întoarce acasă pentru că între timp, războiul dintre arabi și evrei a mutat granițele și a redenumit țările. Șocat de ororile războiului, de moartea prințului Ketabdar și disperat că nu poate lua legătura cu soția însărcinată, Ossyan trece printr-un moment de rătăcire și este internat într-un ospiciu de fratele său Salem, derbedeul familiei, pentru următorii douăzeci de ani. Drogat zilnic cu medicamente dizolvate în cafeaua de dimineață și sechestrat într-o clădire cu muzică de ambianță, fără telefon, radio sau scrisori cu vești de departe, Ossyan Ketabdar a plutit într-o stare de semiinconștiență până în ziua în care Nadia, fetița sa și a Clarei, a sosit la azil, chipurile pentru a se interesa despre condițiile oferite de institut bolnavilor.
Repus pe linia de plutire de cele câteva cuvinte schimbate cu Nadia, pe furiș și fără a da ceva de bănuit pacienților sau directorului Dawwab, Ossyan renunță la cafeaua cu medicamente și începe să lupte din răsputeri pentru a-și recăpăta memoria și a ține deoparte depresia și căderile nervoase. Fără niciun plan de evadare și fără nicio veste de la Clara sau de la Nadia, fostul medic speră zi după zi într-o minune care chiar se întâmplă și părăsește ospiciul, dar cu totul altfel decât și-ar fi imaginat. Prins în mijlocul unui foc încrucișat între două miliții rivale și amenințat cu distrugerea, azilul este lăsat vraiște de personalul care a fugit să se ascundă, un moment numai bun pentru Ossyan de a ieși liniștit pe poarta principală și de a porni în căutarea familiei sale pierdute. După o viață furată, în care marea istorie l-a mânat de la spate pe un drum pe care nu și l-a dorit, iată că a venit în sfârșit clipa în care el, Ossyan Ketabdar, poate și vrea să-și aleagă în ce fel și cu cine își va petrece ultimii săi ani. Întâlnirea crucială despre care i-a vorbit scriitorului în prima zi, în cafeneaua pariziană, va avea loc, iar undeva, în mintea atât de greu încercată a fostului medic, va pâlpâi o speranță de mai bine.
„În mine creștea un fel de furie. Îmi spuneam: întâia oară plecaserăm fiecare pe drumul lui, sperînd ca întîmplarea să ne aducă iar împreună. Era război, clandestinitate, n-aveam încotro. Azi ne-am regăsit ca prin miracol și iată că ne despărțisem lăsîndu-ne iar în voia norocului.” (Amin Maalouf, Scările Levantului, p.119)
Magda Lungu, 05 octombrie 2019
Amin Maalouf – Scările Levantului
Editura Polirom, 2014, 240 pagini
Traducere din limba franceză de Daniel Nicolescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu