⧫ Posibilitatea unei insule
Daniel1, umorist de succes, aparține generației care a descoperit nemurirea prin clonarea succesivă a membrilor dispuși să renunțe la bunurile dobândite în timpul vieții. Două milenii mai târziu, succesorii săi neoumani, clonele Daniel24 și Daniel25, comentează povestea celebrului umorist, întrebându-se, fără regrete sau patimi deșarte, care dintre generații, oamenii cu amalgamul lor de sentimente răvășitoare sau neoumanii din ce în ce mai detașați de emoții, a fost cea mai fericită.
La șaptesprezece ani, în vara în care a fost în vacanță în Turcia, împreună cu părinții și cu sora cu patru ani mai mică, Daniel1 a scris un scheci, inspirat de un incident la care a asistat la un mic dejun în hotel, iar seara, l-a prezentat la clubul de vacanță, unui public format din opt sute de persoane. Succesul de care s-a bucurat micul spectacol improvizat a fost începutul unei cariere de succes, care i-a adus bani, celebritate și șansa de a cunoaște oameni pe care puțin probabil că i-ar fi cunoscut dacă ar fi fost angajatul unei firme, de exemplu. Căsătorit câțiva ani mai târziu, la început de drum, a rezistat lângă prima nevastă mai puțin de trei ani, iar când soția a rămas gravid, a părăsit-o fără nicio remușcare. Crescut fără tată și la fel de prost ca maică-sa, copilul nedorit și neiubit s-a sinucis la o vârstă fragedă, fără ca dispariția lui să-l afecteze pe umorist în vreun fel.
La treizeci și nouă de ani a cunoscut-o pe Isabelle, care avea treizeci și șapte, și cu toate că ajunsese în culmea gloriei și cu șase milioane de euro în cont, Daniel1 locuia într-un banal apartament cu trei camera și n-avea nici mașină ca majoritatea vedetelor de pe marile și micile ecrane. Redactor șef la revista Lolita, după ce lucrase o vreme la 20 Ans, cu un trup de zeiță și de o sinceritate dezarmantă, Isabelle a fost trei ani iubita perfectă, următorii zece soția perfectă, iar în final divorțata perfectă, lăsându-i fostului soț toată libertatea de care avea nevoie pentru a scrie scenarii care stârneau hohote de râs în public. Nefericit și trist, deși între timp își cumpărase o vilă cu șaptesprezece dormitoare și conducea un Bentley ostentativ, după divorț, Daniel1 a cunoscut un cuplu elohimit, care credea în niște ființe extraterestre ce creaseră cândva omenirea.
Uluit la început de aberațiile celor doi sectanți, Daniel1 este vrăjit de conferințele elohimite, renunoscând în fața cunoscuților, după doar câteva întruniri, că profetul cultului, un oarecare Zoltan Miskiewicz, profesor la Universitatea din Toronto, propovăduia o teorie nu neapărat credibilă, ci mai cu seamă interesantă, despre viața veșnică. Dependent de ani buni de somnifere, oripilat de petrecerile cu alcool în exces, sex în grup și droguri prizate sau injectate, și părăsit de Esther, după câteva luni în care tânăra actriță l-a răsfățat ca pe un zeu, Daniel1, ajuns în pragul sinuciderii, este martorul uciderii profetului de către un soț gelos. Știind de existența laboratorului secret în care Miskiewicz experimenta fabricarea ființelor vii printr-un amestec de substanțe chimice, dar speriat de întorsătura lucrurilor, umoristul înscenează, împreună cu elohimiții, o așa zisa înviere, în care Zoltan Miskiewicz cel mort este înlocuit de Vincent cel viu, fiul de treizeci și cinci de ani al profetului.
Mult mai cerebral decât tatăl său, Vincent moștenește laboratorul lui Miskiewicz și contra cost, pentru că toți voluntarii semnau un contract în care-și donau elohimiților întreaga avere, începe să fabrice clone, întâi neoumane, apoi animale, pe care le îmbunătățește generație după generație, eliminând interacțiunea direct și sărăcindu-le în emoții care le-ar fi putut afecta sănătatea fizică sau mentală. Surprinzător, la o depărtare de două milenii de la nemurirea lui Daniel1, oamenii încă mai supraviețuiesc, sălbăticiți, în grupuri mici, iar clonele Daniel 24 și Daniel 25, după ce citesc jurnalul umoristului, încă se mai întreabă dacă ar fi posibilă o evadare din Orașul centru, fiind dipuși să renunțe la nemurire, în schimbul câtorva ani trăiți din plin, în sălbăticie, printre oameni.
Înclinând apocaliptic balanța către dezastrul uman, pentru că Daniel1 este un umorist trist, care face haz de necaz, conștient de dramele sale personale și de ipocrizia semenilor, dar incapabil să se schimbe sau să schimbe ceva, apoi înclinând-o exagerat către polul opus, cel al clonelor neoumane, tehnologic ultrasofisticate, care nu suferă, dar nici nu se bucură de nimic, Houellebecq reușește să ne convingă că viața, cu toate înălțările, prăbușirile, nefericirile și fericirile ei, e undeva la mijloc.
„Undeva, în Orașul central, este produsă o ființă care îmi seamănă; cel puțin are trăsăturile mele, organelle mele interne. Când viața mea va înceta, lipsa semnalului va fi sesizată în câteva nanosecunde; producerea succesorului meu va începe în același moment.” (Michel Houellebecq, Posibilitatea unei insule, p.20)
Magda Lungu, 16 iunie 2019
Michel Houellebecq – Posibilitatea unei insule
Editura Polirom, 2014, 384 pagini
Traducere din limba franceză de Emanoil Marcu
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu