⧫ Un suflet curat * Legenda sfântului Iulian Ospitalierul * Irodiada
Inspirate din epoci diferite, una apropiată zilelor noastre, iar celelalte foarte îndepărtate, povestirile acestui volum ne invită să ne întoarcem în timp și să aruncăm o privire în Franța începutului de secol XIX, în antichitate și în perioada premergătoare nașterii lui Isus din Nazaret, pentru a face cunoștință cu câteva personaje remarcabile și destinele lor tragice.
Căsătorită din tinerețe cu un tânăr sărac și prea de timpuriu văduvă, doamna Aubain a fost nevoită să-și vândă aproape toate proprietățile pentru a lichida datoriile lăsate de soț și pentru a-și putea crește cei doi copii încă mici. Fire puternică și întreprinzătoare, după perioada de doliu în care l-a bocit pe răposatul și averea pierdută, doamna Aubian s-a mutat într-o casă mai modestă și a păstrat o singură slujnică, pe Felicite. Născută într-o familie nevoiașă și orfană de mică, Felicite a crescut în casa unui fermier hapsân și nemilos, care a supus-o chinurilor de pe lume în schimbul unui acoperiș și a unei mese calde. Când n-a mai putut îndura bătăile și muncile prea grele sau umilitoare, Felicite a fost acuzată de un furt imaginar și alungată în lumea largă. Cinstită și muncitoare, și-a găsit repede un loc la o altă fermă.
Cu bune și cu rele, la noii stăpâni anotimpurile au trecut în goană, iar când a împlinit optspezece ani l-a cunoscut pe Theodore, dar n-a fost să fie pentru că tânărul, zurbagiu și fustangiu, s-a speriat de recrutare și s-a însurat cu o bătrână hâdă, dar bogată. Distrusă de trădarea iubitului și, credea ea, arătată cu degetul de fermieri și slujbași, Felicite a închiat luna, și-a încasat simbria și a pornit-o pe jos către Pont-l'Évêque unde n-a mai ajuns, pentru că în fața primului han a intrat în vorbă cu văduva Aubain și a fost angajată pe loc. Bonă pentru cei doi copii, Paul și Virginie, însoțitoare pentru stăpână și slujnică în casă, apoi doar slujnică, Felicite a rămas în Pont-l'Évêque jumătate de secol. Trează din zorii zilei și robotind până noaptea târziu, discretă, blândă și bună, Felicite a fost un fel de zână bună a casei Aubain, care s-a ocupat de toți și de toate, stârnind invidia cucoanelor din Pont-l'Évêque.
Născut într-o familie bogată și privilegiată, la polul opus sărmanei Felicite, Iulian pruncul a primit de la naștere harul de a devenit sfânt și darul de a fi împărat. Jumătate încântați, jumătate speriați de profeții, părinții castelani și-au păzit băiatul ca pe sfintele moaște și l-au crescut ca pe un viitor prinț, dar, cu toate acestea, copilul a fost atras de mic de vânătoare. Iute și îndemânos, la șapte ani Iulian a prins primul porumbel și în același an, tatăl său i-a dărut o haită de câini. Din ce în ce mai singur pe el, copilul a prins a colinda împrejurimile castelului de unul singur, doar el și haita, pe care a înlocuit-o la momentul potrivit cu un armăsar danez, doi șoricari și un șoim. Vânător neîntrecut în regat, Iulian a ajuns spaima sălbăticiunilor, care fugeau când auzeau sunetul cornului oriunde vedeau cu ochii.
Nemulțumit că n-are ce vâna și din ce în ce mai însetat de sânge, Iulian a început să ucidă animale pentru propria sa plăcere, drept pentru care, după ce a măcelărit o turmă de cerbi, a fost blestemat de cel mai bătrân dintre cornute să devină ucigașul propriilor părinți. Întâi amuzat, apoi speriat de moarte de prevestirile cerbului vorbitor, tânărul a renunțat de tot la vânătoare, apoi a fugit și din castel. După ani lungi de pribegie, în care s-a făcut remarcat deopotrivă ca om sfânt și ca războinic de seamă, Iulian s-a însurat cu fiica unui împărat și astfel s-a împlinit o jumătate de profeție. Legenda aspune că, atunci când părinții săi bătrâni, porniți prin lume în căutarea fiului lor rătăcitor i-au călcat pragul, cu mințile împrăștiate de oboseală sau de cine știe ce vrăjitorie, a dus până la capăt macabra profeție.
Inspirată din scrierile creștine, cea de-a treia povestire a acestui volum îi are ca personaje principale pe Agrippa, Antipa și Ioan Botezătorul, proorocul vestitor al venirii Mântuitorului și martirul ucis de călăul Mannaei din dorința Irodiadei, soția celor doi frați Antipa, Filip și Irod. Deși arhicunoscută comparativ cu legenda sfântului Iulian, tragedia profetului ucis mișelește de Irod Antipa, bărbatul care a jurat înaintea Salomeei că-i va da orice îi va cere, iar ea a cerut, fără să clipească, să-i fie adus pe o tipsie capul Botezătorului, pustnicul care a îndrăznit să-l mustre pe rege în fața poporului, acuzându-l că s-a căsătorit cu văduva fratelui său, împotriva legii, este cutremurătoare, deși într-o cu totul altă abordare. De altfel, toate cele trei povestiri sunt orientate către latura umană a personajelor, Flaubert încercând, și reușind, să explice anumite comportamente neobișnuite prin prisma mai multor întâmplări nefericite.
„Se afla la vînătoare, într-un ținut oarecare, nu mai știa de cît timp anume, prin însuși faptul existenței sale, și totul se împlinea cu ușurința cu care se întîmplă în vis. Deodată, o priveliște nemaipomenită îl țintui locului: o sumedenie de cerbi umpleau o vîlcea în formă circulată...” (Gustave Flaubert, Un suflet curat * Legenda sfântului Iulian Ospitalierul * Irodiada, p.96)
Magda Lungu, 07 aprilie 2019
Gustave Flaubert – Un suflet curat * Legenda sfântului Iulian Ospitalierul * Irodiada
Editura Polirom, 2013, 207 pagini
Traducere din limba franceză de Anda Boldur
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu