⧫ Zilele regelui
Chemat în mare grabă la București de Karl Ludwing, un fost căpitan de dragoni, care a acceptat tronul Principatelor Unite și și-a schimbat numele în Carol I, dentistul Joseph Strauss a părăsit în grabă Prusia și a pornit într-o călătorie plină de peripeții, fără a se gândi, nici măcar o singură clipă, că la capătul drumului va poposi într-un oraș în care își va pune pe roate un cabinet, se va căsători cu o sârboaică și va veghea asupra unei taine regale, care îi va schimba de două ori viața.
După ce, în teribila noapte din februarie a anului 1866, complotiștii au pătruns în camera domnitorului Alexandru Ioan Cuza și l-au obligat să semneze umilitoarea abdicare, Locotenența Domnească politico-administrativă provizorie, alcătuită din Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și Nicolae Haralambie, a prins a scotoci prin dosarele iluștrilor, în căutarea uneui principe destul de tânăr încât să poată înființa o dinastie, dar sufiecient de copt încât să strunească marea istorie. Cu câr, cu mâr, dintre cele patru nume mari rămase după ce s-au cernut vorbele și faptele, a fost ales prințul Karl de Hohenzollern, un tânăr ce urma să împlinească 27 de ani, proaspăt avansat la gradul de căpitan de dragoni și de curând vindecat după o durere cumplită de dinți, cauzată de un molar cariat.
Înscăunat la București, pe tronul unei țări cu cinci milioane de suflete, prințul Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig i-a trimis fostului dentist un săculeț de tutun plin cu guldeni și florini și o scrisoare prin care îl ruga pe Joseph Strauss, așa cum numai domnitorii știu a adresa rugăminți, să lase totul baltă și să prezinte, după o călătorie pe rute ocolitoare, la palat. Știind prea bine că nu are cum să se împotrivească cerinței prințului, denstistul și-a luat motanul, pe Siegfrid, a înghesuit în valize, genți și cufere tot ce a încăput, restul a vândut, și a pornit spre București. După un drum lung, anevoios, periculos și în zig-zag, respectând întocmai dorința ofițerului, dentistul a poposit în capitala Principatelor tocmai la timp pentru a sparge un abces al tânărului domnitor.
Mândru nevoie mare că și-a vindecat principele favorit, Herr Strauss și-a folosit banii necheltuiți pentru a cumpăra o casă și a deschide la parter un cabinet stomatologic, echipat cu un scaun special, proiectat chiar de el. Prieten intim al prințului cu episodice, dar îngrozitoare dureri de dinți, dentistul îl însoțește pe Carol I la Istanbul și, firește, ia cu el și motanul. Fire melancolică și cu înclinații literare, motanul Siegfrid ține un jurnal de călătorie, dar nu pe coli albe de hârtie, așa cum am fi tentați să credem, ci pe fotolii și canapele, scriind cu gheruțele pe pielea mobilierului, în cruciș și în curmeziș, elaborate și ritmate opere de artă. Trecute cu vederea de Herr Stauss, capodoperele motanului capătă forță și volum de îndată ce pisicul se îndrăgostește de Rița, mâța cea neagră a frizerului Otto Huer.
Din ce în ce mai cunoscut în târg și mai respectat de pacienți, deși uitat de principe, nu din rea voință, ci din cauza programului foarte încărcat cu atribuțiuni domnești, dentistul nostru, tânăr încă, a găsit de cuviință să ia parte la sărbătorile Bucureștilor unde știa, că îl poate zări, fie și numai o clipă, pe Carol I. La una din aceste sărbători, Joseph o întâlnește pe Elena Ducovici, se îndrăgostește de sârboaică, și ea de el, și lăsându-și destinul în mâna Domnului, se căsătorește în capitală, renunâînd cu bună știință la o eventuală întoarcere în Prusia. Mai tânăr decât el, dar tot bărbat, principele Carol simte și el nevoia de o prezență feminină, dar nefiind la fel de liber ca dentistul, preferă compania unei femei ușoare, oarbă de la naștere. Căsătorit mai apoi cu fiica prințului Hermannn de Wied, Carol I nu va afla niciodată de pruncul adus pe lume de femeia oarbă.
Singur care intuiește adevărul, jumătate din destăinuirile trunchiate ale domnitorului, jumătate din vorbele în doi peri ale femeii, este Herr Strauss, care are o tentativă de a-i spune prințului despre bastard, dar care renunță la idee, nefiind în stare să-l tulbure pe Carol care și-așa era îngrozitor de tulburat din cauza intrigilor nesfârșite de la curte și a luptelor crâncene cu turcii. Departe de tată și de tronul Principatelor, copilul oarbei, Petru, a fost crescut de mamă-sa, Linca, cu ajutorul banilor primiți de la dentist. Descoperind tărășenia cu oarba și bastardul prințului și ea însăși femeie și mamă, Elena Ducovici și-a acuzat soțul că a înșelat-o și a mințit-o ani întregi. Nereușind să o potolească, pe de o parte, și neputând să-i spună adevărul, pe de altă parte, Herr Strauss este rănit crunt de vorbele femeii și, pe deasupra, mai acceptă și divorțul, și separarea de propriul copil.
Peste ani, după ce furtuna va fi trecut, într-o altă zi de sărbătoare națională, privindu-și în ochi regele și avându-i alături pe fostul soț și pe bastard, Elena va înțelege sacrificiul dentistului, doar că va fi prea târziu. La rândul său, la fel de neștiutor ca Elena Strauss în ceea ce privește pe Petru, domnitorul Karl Ludwig va cuprinde cu privirea întreaga adunare, dar nu-și va vedea propriul copil. Căsătorit cu Elisabeth Pauline, dar rămas fără moștenitori după moartea singurei fiice, domnița Maria, Carol I, principele ales de Locotenența Domnească pentru a ridica stavilă împotriva turcilor și a înființa o dinastie, s-a dovedit a fi un bun oștean și cam atât, pentru că visul cu dinastia a fost oficial spulberat. Neoficial, Petru a fost crescut de oarbă în preajma tatăl său, dând impresia că așteaptă momentul potrivit pentru a-și cere dreptul la tron. Deși inspirat dintr-un moment crucial al istoriei Principatelor Unite, sfârșitul romanului Zilele regelui sugerează că întreaga poveste este doar prologul și că acțiunea de-abia acum începe.
„Când în pumga cu tutun de pipă, nu în cea pentru fumat, ci în alta, pusă bine, sunt destui groși, guldeni și florini, pare ușor să alegi o casă curățică și să pui pe roate un cabinet. Mai ales dacă ascunzi sub podea, ca pavăză pentru zile grele, un inel cu diamant.” (Filip Florian, Zilele regelui, p.37)
Magda Lungu, 12 aprilie 2019
Filip Florian – Zilele regelui
Editura Polirom, 2013, 240 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu