⧫ Zogru
Țâșnit din leagănul cald al pământului într-o zi de primăvară a anului 1460, Zogru s-a întâlnit pe Pampu, un argat oacheș de 25 de ani, politicos cu toată lumea și învățat cu de toate. Uimit de șnurul de lumină verzuie, cât o coadă de cireașă, care a apărut de nicăieri și a înaintat drept spre el, Pampu nu a catadicsit să se ferească, iar când fuiorul s-a aruncat fulgerător la gâtul lui, a fost prea târziu. Intrat prin vena jugulară în sângele flăcăului, demonul s-a plimbat în voie prin gândurile și amintirile băiatului, a înțeles rapid cu cine are de-a face, apoi i-a luat în stăpânire corpul, considerându-l un fel de mijloc de transport numai bun pentru a descoperi o lume nouă, complet necunoscută. Confuz în primele zile după ciocnirea cu Zogru, Pampu a mai trăit 40 de zile, timp în care demonul l-a stors de viață, apoi a murit repede, fără să înțeleagă ce i se întâmplă. Rămas fără corpul de împrumut și chinuit de ghimpii vinovăției, Zogru a mai fâlfâit de câteva ori deasupra omului pe care nu-l va uita niciodată, apoi a plutit ca o eșarfă smulsă de un vânt puternic peste lumea cea nouă și misterioasă, care îl atrăgea și îl respingea deopotrivă. Când liber, când captiv, naiv și veșnic îndrăgostit de cine nu trebuie, Zogru trece prin timp, o jumătate de mileniu, pripășit în corpuri de împrumut, umane sau animale, dar hotărât să-și găsească, la fel ca Pampu, sufletul pereche.
Picat în lumea oamenilor dintr-un cer răsturnat în adâncul pământului, Zogru nici nu bănuiește la începutul începuturilor de ce este în stare. Fermecat de miracolele noii lumi, descoperită pas cu pas, prin ochii lui Pampu, rămâne uiuit de obiceiurile de Paște ale românilor, de dansurile lor populare, de viața sătenilor în general și, în special, de fiorul primei iubiri, trăită la superlativ prin trupul lui Pampu. Naiv și sentimental, fascinat de amestecul exploziv de emoții pe care nu le-a mai trăit niciodată, Zogru, chiar dacă nu va reuși în veci să înțeleagă cum funcționează magnetismul dintre doi oameni, va căuta cu disperare pe cineva împreună cu care să simtă din nou la fel ca prima dată. Curios, neștiutor și prietenos, Zogru se amestecă în vorba oamenilor și în viețile lor, își descoperă puterile nemaipomenite, de zmeu, și slăbiciunile nebănuite, cum ar fi jalea imensă care l-a copleșit după ce s-a despărțit pe Pampu. Ucigaș fără să fi bănuit că ar putea fi, Zogru s-a bucurat de corpul lui Pampu pe care l-a secătuit de viață , omorându-l cu încetinitorul.
Rămas fără gazdă în clipa în care Pampu și-a dat ultima suflare, demonul fără trup, un fel de peltea verde-argintată, a zărit-o pe Ghighina spătarului Goncea iin Coteni izbind cu pumnii în poarta unei mănăstiri, a plutit înspre ea până ce au deschis călugării poarta, dorindu-și, deși se simțea vlăguit, să o ocotească, ba chiar a trecut un pic peste prag, împreună cu fata, dar poarta uriașă s-a trântit brusc, iar demonul a rămas captiv în lemnul mănăstiresc. Prizonier făcut afiș într-o secundă, monstrulețul cu chip de Pampu a supraviețuit 50 de ani groaznici pe post de icoană, la care oamenii din toate cetățille Transilvaniei veneau să se închine, privindu-l cu venerație totală. Duh Sfânt pentru Ghighina, care îl cunoscuse pe Pampu-Zogru, un miracol pentru săteni și o relicvă pentru călugări, Zogru a evadat din poarta Mănăstirii Snagov în 1520. În sfârșit liber deși epuizat și deznădăjduit, demonul a pornit la drum către Coteni, dar întâmplarea i l-a scos în cale pe Ioniță Zugravu.Pentru că-i amintea de un alt Ioniță, fără a sta pe gânduri, dintr-o singură săritură, Zogru s-a instalat confortabil în el.
Ioniță Zugravu a fost al doilea corp de împrumut, după care, an după an și secol după secol, vreme de un mileniu, Zogru se perindă prin corpuri de oameni sau de animale, în cazuri excepționale, trăind, laolaltă cu trupurile, zeci de vieți mari și mici, cu sute de împliniri sau neîmpliniri. Martor al bătăliilor istorice, scapă de ciuma din prima domnie a lui Alexandru Moruzi în Țara Românească, apoi este amestecat, cu sau fără voie, în uneltiri vechi domnești sau în sfădelile de mahala ale zilelor noastre. Peridoc, pentru a-și recăpătat puterile, pleacă în adâncul pământului, dar nu rămâne acolo, revenind iar și iar într-o lume care îi este din ce în ce mai dragă și în care, într-un final, găsește ceea ce atât de mult își dorește.
Roman istoric, cu o poveste începută în secolul al XV-lea în Țara Românească, și modern, pentru că povestea continuă până în Bucureștiul secolului al XXI-lea, de aventuri și de dragoste, cu personaje binevoitoare sau malefice, fantastice sau ispirate din viața reală, Zogru merită a fi descoperit oriunde și oricând. Jucăuș și savuros, atent construit, cu lipici de la prima lectură, Zogru a fost romanul care m-a împrietenit cu Doina Ruști și m-a convins să o caut și în alte povești încântătoare.
„E ciudat cum unii oameni cred că există fantome, chiar dacă nu lea-u văzut niciodată. Zogru le remarcase de cum deschisese ochii în lume, mai întâi ca pe niște puncte luminoase, apoi ca pe niște mici globuri verzi, alergând neobosite în toate direcțiile.” (Doina Ruști, Zogru, p.76)
Magda Lungu, 21 aprilie 2019
Doina Ruști – Zogru
Editura Polirom, 2013, 240 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu