⧫ Zogru
Țâșnit din adâncul pământului într-o zi de primăvară a anului 1460, Zogru a dat peste Pampu, un argat oacheș de 25 de ani, politicos cu toată lumea și învățat cu de toate. Uimit de șnurul de lumină verzuie apărut de niciunde, Pampu nu a catadicsit să se ferească, iar când fuiorul s-a aruncat fulgerător spre gâtul lui, a fost prea târziu. Intrat în corbul flăcăului, demonul i s-a plimbat în voie prin gânduri și amintiri, apoi l-a luat în stăpânire, considerându-i trupul un transportor suficient de bun pentru a străbate lumea cea nouă. Voinic, dar confuz în primele zile, argatul a fost stors de viață până la ultima picătură. După ce Pampu a închis ochii pe vecie, Zogru a mai fâlfâit de câteva ori deasupra omului, apoi a plutit mai departe peste lumea misterioasă, care îl atrăgea și îl respingea deopotrivă. Când liber, când captiv, naiv și veșnic îndrăgostit, pripășit în corpuri de împrumut, umane sau animale, Zogru trece prin timp, cale de o jumătate de mileniu, hotărât să-și găsească, la fel ca Pampu cel de odinioară, sufletul pereche.
Picat în lumea oamenilor dintr-un cer răsturnat în adâncul pământului, Zogru nici nu bănuiește la începutul începuturilor de ce este în stare. Fermecat de miracolele noii lumi, descoperită pas cu pas, prin ochii lui Pampu, rămâne uiuit de obiceiurile de Paște ale românilor, de dansurile lor populare, de viața sătenilor în general și, în special, de fiorul primei iubiri, trăită la superlativ prin trupul lui Pampu. Naiv și sentimental, fascinat de amestecul exploziv de emoții pe care nu le-a mai trăit niciodată, Zogru, chiar dacă nu va reuși în veci să înțeleagă cum funcționează magnetismul dintre doi oameni, va căuta cu disperare pe cineva împreună cu care să simtă din nou la fel ca prima dată. Curios, neștiutor și prietenos, Zogru se amestecă în vorba oamenilor și în viețile lor, își descoperă puterile nemaipomenite, de zmeu, și slăbiciunile nebănuite, cum ar fi jalea imensă care l-a copleșit după ce s-a despărțit pe Pampu. Ucigaș fără să fi bănuit că ar putea fi, Zogru s-a bucurat de corpul lui Pampu pe care l-a secătuit de viață , omorându-l cu încetinitorul.
Rămas fără gazdă în clipa în care Pampu și-a dat ultima suflare, demonul fără trup, un fel de peltea verde-argintată, a zărit-o pe Ghighina spătarului Goncea iin Coteni izbind cu pumnii în poarta unei mănăstiri, a plutit înspre ea până ce au deschis călugării poarta, dorindu-și, deși se simțea vlăguit, să o ocotească, ba chiar a trecut un pic peste prag, împreună cu fata, dar poarta uriașă s-a trântit brusc, iar demonul a rămas captiv în lemnul mănăstiresc. Prizonier făcut afiș într-o secundă, monstrulețul cu chip de Pampu a supraviețuit 50 de ani groaznici pe post de icoană, la care oamenii din toate cetățille Transilvaniei veneau să se închine, privindu-l cu venerație totală. Duh Sfânt pentru Ghighina, care îl cunoscuse pe Pampu-Zogru, un miracol pentru săteni și o relicvă pentru călugări, Zogru a evadat din poarta Mănăstirii Snagov în 1520. În sfârșit liber deși epuizat și deznădăjduit, demonul a pornit la drum către Coteni, dar întâmplarea i l-a scos în cale pe Ioniță Zugravu.Pentru că-i amintea de un alt Ioniță, fără a sta pe gânduri, dintr-o singură săritură, Zogru s-a instalat confortabil în el.
Ioniță Zugravu a fost al doilea corp de împrumut, după care, an după an și secol după secol, vreme de un mileniu, Zogru se perindă prin corpuri de oameni sau de animale, în cazuri excepționale, trăind, laolaltă cu trupurile, zeci de vieți mari și mici, cu sute de împliniri sau neîmpliniri. Martor al bătăliilor istorice, scapă de ciuma din prima domnie a lui Alexandru Moruzi în Țara Românească, apoi este amestecat, cu sau fără voie, în uneltiri vechi domnești sau în sfădelile de mahala ale zilelor noastre. Periodic, pentru a-și recăpătat puterile, pleacă în adâncul pământului, dar nu rămâne acolo, revenind iar și iar într-o lume care îi este din ce în ce mai dragă și în care, într-un final, găsește ceea ce atât de mult își dorește.
Istoric, de aventuri și de dragoste, cu o poveste începută în secolul al XV-lea, în Țara Românească, care continuă până în Bucureștiul zilelor noastre, Zogru cel jucăuș, savuros, cu personaje fantastice sau inspirate din realitate și cu lipici de la prima lectură, a fost romanul care m-a împrietenit cu Doina Ruști și m-a convins să o caut și în alte povești încântătoare.
„E ciudat cum unii oameni cred că există fantome, chiar dacă nu le-au văzut niciodată. Zogru le remarcase de cum deschisese ochii în lume, mai întâi ca pe niște puncte luminoase, apoi ca pe niște mici globuri verzi, alergând neobosite în toate direcțiile.” (Doina Ruști, Zogru, p.76)
Magda Lungu, 21 aprilie 2019
Doina Ruști – Zogru
Editura Polirom, 2013, 240 pagini
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu