⧫ Povestirile unui vânător
Publicate în 1950, în volumul de debut, Povestirile unui vânător s-au bucurat de un real succes deoarece povestitorul amintește numai în treacăt de pasiunea sa nu tocmai pe placul firilor mai sensibile, înlocuind teribilele isprăvi vânătorești cu poveștile incredibile de viață ale unor oameni care îl însoțesc sau pe care îi întâlnește în lungile sale plimbări prin sate sau prin locuri mai puțin umblate.
Colindând ca vânător prin ținuturi de deal sau de câmpie, povestitorul a întâlnit oameni feluriți, care parcă de-abia așteptau pe cineva dispus să se oprească câteva ceasuri la ei, în gospodărie, și să asculte cu atenție tot ce aveau de spus. Așa a aflat, de pildă, de la bătrânul Hor, un mujic al boierului Polutîkin, un mic moșier de prin părțile Kalugăi, că în fiecare vară, înaintea cositului, apare într-o teleguță un bărbat în caftan, care vinde aceleași coase, dar la prețuri diferite. Pe bani peșin, le dă cu prețul cel mai mic, pe hârtii mai adaugă ceva, iar pe datorie, le vinde cu preț dublu. Țăranii, firește, iau coasele pe datorie, iar după trei săptămâni, negustorul revine în sat și nu numai că își recuperează integral banii, ba mai este și cinstit la cârciumă de țăranii care tocmai au terminat de cosit. Nedumeriți, câțiva boieri au cumpărat și ei coase noi și au încercat să le vândă pe datorie, dar țăranii n-au fost mulțumiți, vezi, dragă, Doamne!, boierul nu-i vânzătorul de la târg, care știe că, înainte de a fi vândută, marfa trebuie lăudată, iar dacă trece testul va fi încercată și abia la final, după ce s-a dovedit că nu are niciun cusur, cumpărată.
Amuzat de întâmplările istorisite de bâtrânul Hor și încântat de veselia tânărului său prieten, Kalinîci, vânătorul nostru s-a bucurat o vreme de ospitalitatea boierului Polutîkin după care a luat-o din loc, însoțit de Ermolai, un bărbat la vreo patruzeci și cinci de ani, înalt și slab, și câinele Valetka, un prepelicar amărât și costeliv, pe care nu-l hrănea niciodată, fiind de părere că o creatură atât de deșteaptă se poate descurca singură. Lipsit de griji ca o pasăre, guraliv și aiurit, Ermolai era mujicul unui moșier de modă veche și treaba lui era să însoțească vânătorii prin smârcuri și hățișuri sau să organizeze pânde. Pe acasă, pe la nevastă, Ermolai Petrovici trecea o dată pe săptămână sau de mai puține ori, dacă vânătoarea sau pânda se prelungeau și în zilele dedicate vizitei planificate. Prieten cu morarul și cu morărița, după prima zi de vânătoare, Ermolai l-a însoțit pe vânătorul nostru la moara din apropiere unde era așteptat de prieteni vechi. Arina, fostă cameristă a soției boierului Alexandr Silîci Zverkov, fusese răscumpărată între timp de Saveli Alexeevici și se căsătorise cu binefăcătorului ei, mai precis, cu morarul.
În altă zi, pe la jumătatea verii, atunci când căldurile devin nesuferite, zăduful înăbușitor al miezului de zi l-a silit pe vânătorul nostru să se adăpostească lângă un izvor cunoscut localnicilor sub numele de „Izvorul Malinei”. Aici, la umbra stejarilor, lângă balta pe care o face apa izvorului câzând în râu, ședeau doi bătrâni. Primul, Stiopușka din Șumihino, un om ciudat, fără trecut, s-a pripășit în grădina lui Mitrofan, venit de nicăieri, și a rămas acolo fără să ceară voie și fără să deranjeze pe nimeni. Mereu în căutare de ceva de-ale gurii, Stiopușka ar fi murit de foame dacă nu s-ar fi îngrijit clipă de clipă să ronțăie câte un morcov,să roadă câte o ridiche sau să mestece câte un cotor murdar de varză. Lângă el, între izvor și stejari, stătea Mihailo Saveliev, poreclit Tuman (ceață), un fost majordon eliberat de contele la care a slujit o viață. Om la vreo șaptezeci de ani, Tuman i-a povestit vânătorului despre contele care l-a slobozit înainte să moară și despre viața îndestulată și plină de petreceri, pe care a trăit-o din plin în anii în care a fost majordom în slujba dregătorului
Atent la tot ce mișcă și vorbește, fie că este vorba de un mujic sărac, o fată frumoasă, un însoțitor mai ciudat, un copil de țăran, un gospodar cu renume în gubernia sa ori un boier cu moșii întinse și multe suflete de dijmuit, și ascultător neobosit al întâmplărilor felurite, vânătorul lui Turgheniev, cu har de povestitor, transformă oamenii din jurul său în personaje memorabile.
„Să mâne herghelia în faptul serii și să o aducă înapoi în zorii zilei este pentru băieții de țărani prilej de mare bucurie. Fără căciuli, în niște cojocele scurte, vechi, călare pe cele mai de ispravă mârțoage, năvălesc chiuind și strigând veseli, dau din mâini și din picioare, saltă cât pot de sus și râd în hohote răsunătoare.” (I.S. Turgheniev, Povestirile unui vânător, p.107)
Magda Lungu, 15 martie 2019
I.S. Turgheniev – Povestirile unui vânător
Editura Polirom, 2013, 444 pagini
Traducere din limba rusă de Adriana Liciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu