Herta Müller

⧫ Leagănul respirației

Am citit Leagănul respirației înainte și după Animalul inimii încercând să cuprind un roman excepțional între parantezele rotunde ale unei capodopere. În ambele romane, suferința umană, pornită din interior spre exterior, capătă sensuri noi și profunzimi inimaginabile, dar, în timp ce în Animalul inimii există o legătură, fragilă, dar există, între alegeri și demnitate, în Leagănul respirației alegerile nu există. Păstrând nealterate ororile din lagărul foamei, Herta Müller a așternut pe hârtie povestea devenită coșmarul unui tânăr deportat care a luptat, o jumătate de deceniu, cu el însuși, pentru a putea păstra, în suflet, o fărâmă de umanitate .

În dimineața zilei de 15 ianuarie a anului 1945, Leopold Auberg a fost deportat într-un lagăr sovietic. Român, adolescentul de numai 17 ani nu participase la niciun război, dar se făcuse vinovat de crimele lui Hitler doar pentru că se născuse sas. Ridicat de acasă în miez de noapte, aruncat într-o hală goală, folosită pentru depozitarea mărfurilor, și ținut acolo până ce hala a fost umplută, până la refuz, cu bărbați și femei cu vârste cuprinse între 17 și 45 de ani, Leo Auberg va fi urcat în tren și va călători, până la graniță, într-un vagon de transportat vite. Dincolo de graniță, în Rusia resimțită după zdruncinăturile reașezării roților pe osiile corespunzătoare ecartamentului mai lat, de stepă, deportații fără vină au început să simtă chinurile foamei, frigului și lipsei de intimidate. Drumul parcurs de Leo, de acasă până în iad, este descris cu un tumult de amănunte premergătoare celor cinci ani de luptă inegală între umanitate și bestialitate.

Prea tânăr pentru a-și fi putut imagina ce va trăi în lagărul de muncă forțată dintr-o zonă carboniferă ucrainiană, neștiutor și nepregătit, Leo Auberg va trece prin niște experiențe halucinante pe care, neputându-le împărtăși cuiva care să-i poată alina suferința, le va ascunde într-un colt de suflet sperând că, poate, vor fi uitate sau iertate. În Cuvântul de încheire, Herta Muller a ținut să precizeze că „Despre anii de lagăr nu se vorbea decît în familie și cu cei foarte apropiați care fuseseră și ei deportați. Dar chiar și atunci foarte aluziv. Aceste discuții purtate pe furiș mi-au însoțit copilăria. Nu le-am înțeles conținutul, dar am simțit frica din ele”. Această frică permanentă indusă și foamea omniprezentă, cronică, laitmotivele lagărelor de muncă sau de exterminare, sunt cele două extreme care au măcinat nervii unui deportat și i-au slăbit trupul aducându-l din ce în ce mai aproape de limita disperării. Cu toate simțurile exacerbate, dar având de partea lui tinerețea, Leo Auberg se va hrăni cu cuvintele de bun rămas ale bunicii, știu că te vei întoarce, va evada în amintiri sau în imaginație pentru a înfrunta răutățile și umilințele, și se va încăpățâna să reziste. De altfel sau tocmai de aceea, romanul este inundat de expresii atent construite, apocaliptice sau hilare (Îngerul Foamei, conopida de păduchi, globuri de pâine), care, prin farmecul ineditului lor, atrag atenția mai mult decât ar face-o o sută de cuvinte cuminți.

Sincer și îndrăzneț, romanul a luat ființă pornind de la un fapt real, rezumat de Herta Muller în ultimul capitol. În 1945, ăn numele lui Stalin, generalul sovietic Vinogradov s-a adresat guvernului roman cerând-i ca toți germanii care trăiau în România să-i fie predați pentru reconstrucția Uniunii Sovietice distruse de război. Printre cele 80 000 de victime ale valurilor de deportări staliniste s-a numărat și poetul Oskar Pastior cel care i-a lăsat Hertei Muller mărturiile scrise ale celor cinci ani de lagăr și care a murit, în octombrie 2006, punând sub semnul întrebării o carte ce ar fi trebuit să fie un jurnal din infern. Rămasă singură, fără coautor, Herta Muller a păstrat povestea și a schimbat personajul, Leopold Auberg fiind, de fapt, un alter-ego al poetului plecat la cele veșnice în mijlocul toamnei.

„Îmi tot spun mereu că am puține sentimente. Dacă pun ceva la inimă, e doar pe jumătate. Nu plâng aproape niciodată. Nu-s mai puternic decât cei cu ochii umezi, ci mai slab. Ei au îndrăzneala. Când ai ajuns doar pile și oase, e curajos să ai sentimente. Eu prefer să fiu laș. Diferența e minimală – îmi folosesc forța ca să nu plâng.” (Herta Muller, Leagănul respirației, p.184)

Magda Lungu, 16 martie 2019

Herta Müller – „Leagănul respirației”

2009 - Premiul Nobel pentru Literatură

Editura Polirom, 2010, 296 pagini

Traducere din limba germană: Alexandru Al. Șahighian

Tweet