⧫ Pendulul lui Foucault
Din motive oarecum întâmplătoare, Pim Casaubon, student în ultimul an, și-a ales ca temă de licență procesul Templierilor și tot întâmplător l-a cunoscut pe Jacobo Belbo, redactor la editura Garamond și un pasionat al imposibilului. Născut cu cincisprezece ani înaintea lui Pim, Jacobo Belbo începuse în tinerețe să construiască, împreună cu colegul și prietenul Diotallevi, niște manuale ale unor lumi pe dos, un fel de joc abstract cu ajutorul căruia spera să-și explice propriile greșeli și să se convingă că rostul lui pe lume este de a fi un simplu spectator extaziat de prefecțiunea unui univers prea complicat pentru a-l putea înțelege. Încântat de ușurința cu care Belbo conversa cu oricine era dispus să-l asculte, Pim Casaubon se va alătura editurii Garamond și va fi atras într-o aventură originală, plină de acțiune, suspans și secrete dezvăluite într-un ritm alert, agonizant.
Fascinat de istoria Templierilor abia descoperiți, Casaubon a sperat să găsească pe rafturile editurii cel puțin o carte care să îl ajute să înțeleagă mai bine mărirea și decăderea cavalerilor întâi iubiți și-apoi urgisiți de regele Franței. Negăsind nimic, din plictiseală sau din pură întâmplare, a deschis calculatorul personal al lui Belbo și a găsit ascuse printre fișiere niște file de jurnal pe care redactorul spera că le va transforma cândva într-o carte. Citindu-le rând pe rând, tânărul va încerca să înțeleagă cum gândește cel care le-a propus, lui și celuilalt redactor, Diotallevi, un joc intelectual amuzant. Selectând la întâmplare douăzeci de foi din manuscrisele care zăceau necitite pe masa de lucru a editurii, Belbo și-a rugat prietenii să citească prima frază pe care o vor întâlni, iar a doua zi, înșiruind frazele, le-a prezentat celor doi amici un șir de cuvinte fără nicio noimă, dar care, interpretate corect, ar fi trebuit să dezlege măcar una din marile taine ale creației. La început în glumă, apoi din ce în ce mai serios, cei trei redactori se vor prinde în jocul inventat de Belbo, iar interpretările găsite frazelor alandala, ipotezele lansate și întâmplările care vor respecta regulile jocului le va înfierbienta mințile celor trei aventurieri până într-atât încât nu vor mai face diferența între închipuire și realitate.
Adevăr și provocare, romanul scris de Umberto Eco, la limita dintre istorie și ficțiune, este el însuși un joc de-a baba oarba între luciditate și simțire. Numit Pendulul lui Foucauld după celebrul experiment al fizicianului francez care a demonstrat cu ajutorul pendulului gravitațional că Pământul se rotește în jurul propriei lui axe, romanul nu mai puțin celebrului Umberto Eco oscilează permanent în jurul Ordinului Templierilor, cavalerii care au stârnit pasiunea tânărului Casaubon pentru ezoterism, revenind, iar și iar, după un șir de mistere, simboluri și ritualuri, în același unic punct, dragostea dintre Pim și Lia, femeia care i-a stat alături în toată această nebunie, și l-a salvat ori de câte ori a fost la un pas de a-și pierde mințile Firește că, întocmai experimentului, romanul are și un punct de sprijin, punctul în care este atârnat Pendului, „un punct privilegiat - ne spune sibilinicul autor - , care se află foarte aproape de noi, dar nu-l recunoaştem, iar pentru a-l recunoaşte ar trebui să credem în el”.
„Orice dată devine importantă dacă e conexată cu o alta. Conexiunea schimbă perspectiva. Te determină să gândești că fiece aspect al lumii, fiece zvon, fiece cuvânt scris sau spus nu are sensul care apare, ci ne vorbește despre un Secret.” (Umberto Eco, Pendulul lui Foucault, p.431)
Magda Lungu, 06 ianuarie 2019
Umberto Eco – „Pendulul lui Foucault”
Editura Polirom, 2013, 758 pagini
Traducere și note: Ștefania Mincu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu