⧫ Testamentul francez
Teribil de încântați să își petreacă vacanța de vară în Saranza bunicii din partea mamei, cei doi nepoți, frate și soră, găsesc în joaca lor copilărească o poșetă veche, plină cu pietricele învelite în hârtii albe pe care erau scrise niște nume enigmatice care păreau a fi denumiri mineralogice. Fascinați de comoara din poșetă, cei doi copii încep să le sorteze, după mărime și culori, înșirându-le pe covor pe cele mai mari și mai frumoase și aruncându-le pe geam, fără niciun regret, pe cele mai mici și mai urâte. Surprinși în joaca lor de bunica venită acasă pe neașteptate, copiii rămân înmărmuriți când o văd pe bătrână în pragul ușii, privindu-i cu ochii măriți de groază și cu lacrimile șiroindu-i pe obraji.
Revenindu-și după câteva minute în care a rămas fără grai, în loc să-i certe pentru pietricelele aruncate în grădină, bunica Charlotte le povestește nepoților despre un trecut franțuzesc, cu totul altfel decât prezentul rusesc al copiilor uimiți să descopere că fiecare nume scris pe hârtiile cu care au fost învelite pietricelele corespunde unei amintiri păstrate cu sfințenie de bunică, într-un sertar secret al sufletului ei. Născută în Franța, la începutul secolului al XX-lea, în familia lui Norbert și a Albertinei Lemonnier, Charlotte Lemmonier a fost crescută între Franța și Rusia, călătorind dintr-o țară în alta pentru că mama, apoi văduva Albertine nu a reușit să își găsească un singur loc în care să se simtă, pe deplin, acasă.
În anul în care a început războiul, 1921, Charlotte Lemonnier s-a oferit voluntară pentru bolnavii spitalelor de campanie, răniții grav și mutilații exploziilor care aveau o atât de mare nevoie de o asistentă a Crucii Roșii, sensibilă, muncitoare și vorbitoare de rusă și franceză. Povestit de o tânără care a văzut cu ochii ei dezastrul și a simțit înzecit fiecare suferință dintr-un spital al morții, războiul capătă dimensiuni apocaliptice. Prăbușită într-o tristețe copleșitoare, singură, rămasă fără mama Albertine care n-a mai putut îndura frigul și foametea unei Siberii în care se refugiase din calea războiului, Charlotte se va căsători cu rusul Fiodor Norbertov care va fi suspectat de spionaj pentru Franța din cauza originii nesănătoase a soției, va fi arestat și aruncat într-un lagăr din care va fi eliberat patru ani mai târziu, în 1945.
Rămasă fără soțul decedat din cauza rănilor nevindecate, căpătate în război, Charlotte își va crește singură cei doi copii, o fată și băiatul Serghei apărut pe lume în urma unui viol al unui tânăr uzbec, o tragedie din care cu greu a scăpat cu viață. Șocat de poveștile adevărate ale bunicii, nepotul narator se îndepărtează de orașul vacanțelor de vară și va încerca în propriul lui oraș să uite de Franța bunicii și o înlocuiască cu prietenia colegilor de școală ruși pe care îi aude vorbind despre subiecte incitante pentru vârsta lor. Supărat că a devenit un singuratic, un visător la un Paris pe care îl cunoaște doar din spusele bunicii, naratorul va intra în cercul adolescenților interesați de dans și fete, va trăi prima experiență amoroasă care-l va dezgusta peste măsură, va asista neputiincios la decesul ambilor lui părinți, iar după 10 ani o va vizita din nou pe Charlotte, îi va propune să fugă cu el în Franța talismanelor și a poeziilor vindecătoare, dar va fi refuzat delicat de o femeie matură și surâzătoare, care a făcut pace cu un trecut chinuitor pe care niciun alt prezent nu îl mai poate schimba.
Peste alți 10 ani, om de radio și scriitor al unui roman publicat în franceză după ce fusese tradus din limba rusă, evadat din sărăcie, pe cale de a deveni celebru și mulțumit cu dubla lui origine ruso-franceză, naratorul va cocheta din nou cu ideea de a-și aduce bunica să-i fie alături în superbul Paris. Din nefericire, închirierea unui apartament și utilarea lui cu cele necesare unei femei în vârstă, vizita medical și obținerea actelor se vor prelungi atât de mult încât, la capătul tuturor eforturilor, bunica nu va mai fi în viață pentru a se putea bucura de Paris și de un apus de viață tihnit, ocrotit de dragostea nepotului, Mâhnit de pierderea ființei atât de dragi, în loc de bun rămas, nepotul va primi o ultimă scrisoare din partea bunicii în care Charlotte îi va destăinui un adevăr ascuns familiei vreme de 35 de ani. Citind scrisoarea printre lacrimi, nepotul va afla cu stupoare că este fiul unei refugiate ruse, o femeie evadată dintr-un lagăr în care a fost închisă și violată cu săbăticie, și, ca atare, nu are nicio legătură cu originea franceză a bunicii care i-a dat peste cap toată adolescența și începutul unei tinereți amenințate de fantome și dezrădăcinate, nehotărâte ce să aleagă între Franța și Rusia, două lumi diferite, situate geografic și cultural la extremitățile Europei sfârșitului de secol XX.
„Oamenii vorbesc pentru că le e teamă de liniște. Vorbesc mașinal, cu voce tare, sau fiecare în sinea lui, se amețesc cu terciul verbal care năclăiește fuecare obiect și fiecare ființă. Vorbesc despre verzi și uscate, vorbesc despre bani, despre dragoste, despre nimic. Vorbesc ca să vorbească. Vor să alunge liniștea…” (Andrei Makine, Testamentul francez, p.139)
Magda Lungu, 19 ianuarie 2019
Andrei Makine – Testamentul francez
1995 - Premii: «Goncourt», «Médicis», «Goncourt des Lycéens»
Editura Polirom, 2013, 276 pagini
Traducere din limba franceză de Virginia Baciu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu