⧫ Suflete moarte
Într-o zi ca oricare altă zi, un domn nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici slab, nici gras, nici scund, nici înalt, a intrat în orașul N.N., reședință de gubernie, și s-a îndreptat către cel mai cunoscut hotel. Dornic să cucerească bunăvoința distinșilor cetățeni ai orașului, moșierul Pavel Ivanovici Cicikov nu visează să obțină peste noapte nici bogăție, nici celebritate, ci speră să cumpere pentru colecția sa inedită, o marfă aparte: suflete moarte.
Sosit pe la amiază în orașul NN, după ce a mâncat bine și s-a odihnit ca după un drum lung și obositor, misteriosul călător a început să întrebe în stânga și în dreapta, pe oricine a fost dispus să-i răspundă, despre funcționarii orașului și moșierii de seamă din gubernie. Cu manière impunătoare întrebări amănunțite și o prezență plăcută, nou-sositul a reușit chiar din prima zi să atragă atenția angajaților hotelului care au răspândit zvonul apariției unui călător misterios. Profitând din plin de imaginea favorabilă, a doua zi, Cicikov a vizitat orașul, iar în ce-a de-a treia, și-a prezentat omagiile tuturor demnitarilor care s-au simțit măguliți de atenția primită și de vorbele alese ale moșierului. Cult, galant și elegant, dar evitând să vorbească prea mult despre propria persoană, după o săptămână de serate, dejunuri și ceaiuri în compania celor mai infuente persoane din oraș, Cicikov a trecut la treabă.
Primit fără rețineri în capitala de gubernie, moșierul a început a căuta prin împrejurimi suflete moarte. Mai exact, cumpăra de la moșierii dispuși să vândă, pe hârtie, țărani iobagi morți care, ajunși la cifra de trei sute, i-ar fi deschis larg porțile paradisului. Moștenitor unic al unui unchi ramolit și zgârcit, Cicikov ar fi primit alți 300 de iobagi vii și 2.000 de deasetine de pământ, dacă ar fi adus dovada că a cumpărat de unul singur 300 de suflete. Planul lui nebunesc, posibil datorită actualizărilor rare și greoaie ale listelor cu țărani iobagi vii, începe să se concretizeaze, pas cu pas, pe măsură de Pavel Ivanovici Cicikov începe să cumpere toți morții de care boierii sunt bucuroși să scape pentru a nu mai plăti taxe pentru ei, la stat. Primele optsprezece suflete au fost cumpărate de la moșiereasa Nastasia Petrovna, o văduvă bătrână și nepricepută la negustorie, următoarele de la hapsânul de Sobakievici, iar cu cele o sută douăzeci plus chilipirul de șaptezeci de fugari de pe moșia lui Pliuskin aproape că a ajuns la numărul dorit.
Întors în capitala morților vii, Cicikov se izbește de indolența funcșionarilor publici, care îl amână de pe o zi pe alta în timp ce în oraș încep să circule vorbe, păreri și judecăți referitoare la afacerile ciudate ale moșierului călător. Fără un răspuns mulțumitor, zvonurile iau amploare și se transformă într-un scandal monden în care numele lui Cicikov este amestecat cu cel al guvernatorului și al fermecătoarei sale fiice, o domnișoară de șaisprezece ani, bălaie și grațioasă, pe care bârfele au reușit să o tăvălească în mocirla unei presupuse răpiri. După ce a fost preferatul doamnelor la baluri și răsfășatul domnilor la discuții și jocuri de societate, escrocul cel naiv decade din postura de june prim în cea de hoț și falsificator, este prins de jandarmi, judecat și condamnat, dar salvat în ultimul moment cu condiția să părăsească orașul pentru totdeauna. Îngrozit de cele întâmplate și cu amintiri prea dureroase pentru a putea fi vreodată uitate, colecționarul sufletelor moarte, ruina lui Cicikov cel de altădată, pleacă în grabă din NN și lasă în urmă capitala, cu morții, vii și fantasmele ei.
Deși simbolistica este evidentă într-un roman cu un titlu atât de sugestiv, sufletele moarte cumpărate de Cicikov de la moșierii de prin gubernie sunt doar o parte din adormiții pe care Gogol îi folosește ca pretext pentru a critica o societate rusească absurdă, înțepenită într-un univers mic și repetitiv. Cealaltă parte, a morților vii, pe care moșierul îi întâlnește în oraș, în drumurile sale sau pe coclauri, este în mare parte la fel de adormită, indiferent de vârstă sau de statut social, de la reprezentanții de seamă ai instituțiilor statutului și până la amărâtul de țăran iobag, vândut sau strămutat după bunul plac al boierului. Desigur că în toată acestă somnolență generalizată, ridiculizată de Gogol într-un roman hipnotizant, există și excepții, cum ar fi gospodarul Konstantin Feodorovici Kostanjoglo, care în doar zece ani, muncind zi și noapte, a reușit acolo unde alții au ratat. Dar, ca orice excepție, gospodarul cu pricina nu a făcut decât să întărească regula.
„Cîte nu-i trec omului prin minte în timpul plimbărilor! Fel de fel de lucruri, care adesea îl duc departe de prezentul plicticos, îl sîcîie, în ațîță, îi gîdilă imaginația și omului îi face plăcere chiar și atunci cînd este convins în sinea lui că nu se vor împlini niciodată!” (N.V. Gogol, Suflete moarte, p.339)
Magda Lungu, 5 august 2018
N.V. Gogol – „Suflete moarte”
Editura Polirom, 2012, 472 pagini
Traducere din limba rusă de Emil Iordache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu