⧫ Bucuria vieții
Pornind de la biografia nemuritorului Vincent Van Gogh, bărbatul care a rătăcit prin viață ani buni înainte de a se dedica trup și suflet picturii, Irving Stone reia teribilii șaisprezece ani de frământări și peregrinări în care artistul, renunțând la postul de funcționar la Galeriile Goupil din Londra, pornește în căutarea împlinirii. Întâi evanghelist printre minerii din Borinage, apoi un umil învățăcel în Parisul lui Monet și Gauguin și pretutundeni lipsit de noroc în dragoste, Vincent Van Gogh își caută cu disperare locul și rostul, iar când le găsește, cu mințile rătăcite de boală și trupul măcinat de sărăcie și mizerie, se sinucide. Povestea pictorului care nu a putut trăi departe de arta sa, într-un roman al prieteniei, al căutărilor și al luptei crâncene cu sine.
Un mărunt funcționar angajat al Galeriilor Goupil din orașul de pe malul Tamisei, Vincent Van Gogh a învățat repede că cei mai mulți dintre clienții care intrau în magazin, neavând nicio vagă idee despre ce cumpără, plăteau prețuri mari pentru lucruri lipsite de valoare. La doar douăzeci și unu de ani și cu un câștig de cinci lire pe lună, Vincent se amuza teribil de neștiința londonezilor, dar ar fi vrut să se ocupe de vânzarea picturilor în ulei și a gravurilor, în locul reproducerilor care aduceau patronilor câștigurile cele mai mari. La el acasă, în Olanda, învățase de mic, de la unchiul Vincent Van Gogh, coproprietarul galeriilor Goupil din Amsterdam, Berlin, Bruxelles, Haga, Londra și Paris, să facă diferența între un tablou original și o reproducere care, oricât ar fi fost de bună, nu era decât o copie.
Crescut într-o familie de oameni austeri, Vincent a fost un copil ursuz și ciudat, iar singurul său prieten de care s-a apropiat a fost Theodorus, sau Theo, fratele cu patru ani mai mic. Cu un tată preot paroh în Zundert, unicul din cei șase frați Van Gogh care nu ajunsese să fie cunoscut în toată țara, și o mamă blândă și iertătoare, Vincent și-a petrecut copilăria și adoscelența cutreierând de unul singur câmpiile din ținuturile natale sau desenând, o îndeletnicire care s-a transformat de-a lungul anilor într-o pasiune care a crescut împreună cu el. Negustor de artă în Londra, prin bunăvoința unchiului care a avut nevoie de un om de încredere la galerie, Vincent a prins din zbor jocul de lumină și culoare, dar fără o pregătire de specialitate, a încercat să deslușească de unul singur tainele unei arte care îl fascina.
Supărat că a fost respins de Ursula, londoneza de nouăsprezece ani care nu i-a înțeles dorurile, Vincent și-a descărcat nervii în fața unui client, iar ieșirea lui necontrolată l-a costat slujba și patru luni în care a rătăcit între Anglia și Olanda, neștiind încotro să se îndrepte. Uimit de purtarea fiului său, pastorul Theodorus și-a trimis băiatul la școala reverentului Stricker, dar nici aici Vincent nu și-a găsit locul. La insistențele tatălui său, care își dorea să-l vadă slujind în haină preoțească, Vincent se va înscrie la școala din Amsterdam a reverentului Pietersen, dar va eșua lamentabil la examenul de absolvire și va fi trimis, spre îndreptare și o mai bună înțelegere a celor sfinte, la Borinage, lângă Mons, în Egiptul negru al minerilor care munceau pe bani puțini și de la vârste fragede în cele șapte mine de cărbuni aflate în proprietatea societății Charbonnages Belgique.
Trăind printre minerii lipsiți de învățătură și cunoscându-le neputințele, Vincent i-a îndrăgit atât de mult pe oamenii galeriilor, încât a renunțat la propriul său confort și a ales să-și ducă zilele într-o sărăcie atât de cumplită, care i-a îmbolnăvit trupul și i-a adus expulzarea din rândul fețelor bisericești. Considerat de cei doi reverenzi trimiși în Borinage de Biserica Evanghelică Belgiană un nebun periculos, Vincent a fost expulzat din rândul preoților, dar a rămas în sătucul minerilor pentru a desena scene desprinde din viețile lor. Bucuroși să-l primească în colibele lor murdare și sărăcăcioase, minerii i-au fost pictorului primele modele iar mica încurajare primită din partea unui artist cu experiență l-a ridicat din abisul disperării pe culmile unui extaz la care nici nu visase. Vizitat la scurt timp de Theo, fratele mai mic, un respectat specialist în artă, Vincent recunoaște pentru prima oară în viață, la douăzeci și șapte de ani, că adevărata sa chemare este pictura, singura fără de care nu poate trăi.
Trezit din amorțire de dorința de a picta, Vincent părăsește Egiptul negru al minerilor și haina preoțească, se stabilește în orășelul olandez Etten împreună cu părinții și va lucra zi și noapte pentru a-și îmbunătiți tehnica. Îndrăgostit din nou fără niciun viitor de Kay, verișoara văduvă, artistul este respins și de acestă dată, iar pentru vindecare, se va muta în Haga unde, cu ajutorul fratelui mai mic, își va deschide primul atelier. Cu pași mici, zi după zi, desenele sale încep să capete forme ferme și contururi clare, dar adevărata revelație o va trăi la Paris, în fața pânzelor uluitoare ale grupului de pictori din care fac parte Gauguin, Toulouse-Lautrec, Cezanne, Monet și alte nume mari, care vor deveni celebre. Mut de uimire în fața splendorilor vremurilor, Vincent Van Gogh va încerca o perioadă să copie după picturile originale, dar va înțelege repede că drumul său este altul.
Dedicat picturii și renunțând la dorința de a avea success, Vincent se retrage în Aries, un orășel liniștit de pe Ron, la două ore de Marsillia, ridicat de romani pe coasta un deal din Provence, cu un colorit splendid de vară și biciuit fără milă de mistral, vântul păcătos care suflă cu putere două sute de zile de ani, răsturnând tot ce îi stă în cale cu susul în jos. Ars de febra creației și botezat de localnici nebunul roșu, Fou-roux, mașina de pictat Vincent Van Gogh doarme pe apucate, mânâncă atunci când își amintește sau are câțiva bani pentru a-și cumpăra cele mai ieftine alimente, își caută modele vii și desenează cu disperarea celui care știe că periodic, nervii întinși ca o strună îi vor ceda. La prima criză își va tăia urechea dreaptă cu briciul, la a doua va fi sfătuit de doctorul Ray să stea deoparte de emoțiile puternice, iar la treia, cu ajutorul banilor trimiși de Theo bunului doctor, va fi internat în spitalul de boli nervoase al mănăstirii St.-Remy de lângă Tarascon.
Hipersensibil și mutilat, chinuit de fantomele iubirilor pierdut și cu trupul împuținat de boală și nemâncat, Vincent Van Gogh se bucură din tot sufletul de nunta fratelui său Theo cu Johanna, de primul copil al celor doi tineri, pe care insistă să-l vadă, apoi de prima sa expoziție, de schițe și tablouri aranjate cronologic pe pereții camerelor din casa fratelui mai mic, iar după ce reușește să-și convingă medicul și apropiații că și-a revenit brusc la normal, se prăbușește într-o prăpastie din care nereușind să mai iasă, apasă gura revolverului în dreptul inimii și trage. Găsit pe câmp de niște oameni miloși și încă în viață, Vincent mai supraviețuiește doar atât cât să mai fie îmbrățișat de Theo pentru ultima oară, apoi închide ochii. După șase luni de la moartea artistului, Theo Van Gogh, aproape în aceeași zi în care și-a luat rămas bun de la Vincent, părăsește și el lumea celor vii.
„Între creația unui om și viața lui particulară e aceeași relație ca între femeia în durerile facerii și pruncul ei. Ai voie să te uiți la copil, dar n-ai voie să-I ridici cămașa mamei, ca să vezi dacă e pătată de singe. Asta ar fi o lipsă de delicatețe.” (Irving Stone, Bucuria vieții, p.226)
Magda Lungu, 12 august 2018
Irving Stone – Bucuria vieții
Editura Polirom, 2012, 576 pagini
Traducere din limba engleză de Liana Dobrescu și Geo Dumitrescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu