⧫ Medgidia, orașul de apoi
Numită Medgidia în cinstea sultanului Abdul Medgid, care a înzestrat-o cu o moschee și o baie turcească, localitatea dobrogeană dintre Dunăre și Marea Neagră a fost, până în 1850, un cunoscut târg de cereale, însuflețit doar în zilele de sărbătoare, iar în rest liniștit și parcă lipsit de viață. Loc de popas al încăpățânatului de Keraban, eroul nuvelei publicate de Jules Vernes în 1883, sau scenă a spectacolului oferit de locuitorii orașului de apoi, Medgidia are un farmec aparte. În acest roman al teribililor ani 1940, prinși în vâltoarea treburilor lor pe timp de pace sau învrăjbiți în vremuri de război sau de rebeliune, dobrogenii din Medgidia, români, evrei, turci sau tătari, vin cu poveștile lor memorabile și reîntregesc o mică parte din istoria aproape uitată a târgului.
Roman al întâmplărilor altui secol, Medgidia, orașul de apoi traversează istoria anilor patruzeci, la braț cu Fănică Theodorescu, un românaș negricios, iute la mânie și afacerist până în măduva oaselor. Imediat după nunta cu Virginica, fata de 18 ani a Șocariciului, Fănică a câștiigat licitația restaurantului gării din Medgidia și a pus ochii și pe o casă de închirat pentru el și ai lui, cu tot cu chelneri și bucătărese. Nelocuită de mulți ani, dar întreagă, fără ferestre sparte sau uși forțate, casa de lângă gară aparținea unei nebune, văduva de 40 de ani Maria Scipione, care i-a închiriat-o lui Fănică după trei ore de negocieri, purtate în camera sa de la hotelul Traian. Plăcut surprinză de ochii albaștri ai negriciosului Fănică și de manierele sale fără cusur, văduva a mai negociat clauzele contractului de închiriere și în următorii doi ani, dar nu la Medgidia, ci în apartamentul din București, în care îl invita pe Fănică ori de câte ori avea ceva urgent de rezolvat cu actele.
Proprietar al unei brutării din Slobozia și a mai multor cârciumi, din ce în ce mai respectat în Medgidia, Fănică Theodorescu și-a văzut de afacerile sale până când primele zvonuri despre război i-au înfierbântat sângele domnului Stelian. Invidios pe succesul cârciumarului care parcă prindea rădăcini în Medgidia, domnul Stelian a încercat în fel și chip să-i facă viața amară, iar după ce s-a înscris în partidul legionarilor, l-a trecut pe lista neagră alături de judecător, polițistul Pomenea, șeful gării, angrosistul Haikis și Mardare blănarul. Mocnit, deschis sau scăpat de sub control, conflictul dintre Stelian și Fănică, început în ziua în care cârciumarul a cumpărat restaurantul gării din Medgidia, va continua la nesfârșit și se va tranforma dintr-o banală dispută personală într-o ură grotească, care va teroriza și alți locuitori ai Medgidiei, neinteresați de afaceri sau de luptele politice.
După războiul de partea germanilor și rebeliunea legionară, care au întors târgul dobrogean cu susul în jos și au schimbat mai mult în rău decât în bine oameni și destine, vestea intrării rușilor în țară a stârnit o frică mai îngrozitoare decât apariția lor în oraș. Murdari și obosiți, venind sau plecând din oraș, soldații sovietici au ocupat Medgidia doar cu numele, pentru că nu rămâneau decât între două trenuri și nu erau văzuți decât în gară, la cârciuma lui Fănică, sau în deal, la Chelu. Odată cu apariția lor, o parte din bătrânii Medgidiei, prea disperați să o mai ia încă o dată de la capăt, sub alt regim și cu alte reguli, au renunțat să mai lupte și și-au pus capăt zilelor. Ceilalți bătrâni și săracii târgului, cu familii, afaceri sau muritori de foame, și-au dus în continuare traiul încercând să nu se gândească la ce și cum va fi în următoarea zi.
Acum să nu ne imaginăm că numai ură, pustiu și jale au fost în anii patruzeci ai secolului trecut, în Medgidia. Este adevărat că istoria a avut un cuvând greu de spus, dar pe lângă ea, copiii au continuat să se nască, tinerii să se căsătorească, iar cei ajunși la capătul vieții, s-au despărțit și lin, în somn, de ea. Strecurându-se printre eroii sau personajele memorabile din micul târg, această parte neștiută a Medgidiei a reușit să supraviețuiască istoriei și a transmis generațiilor următoare întâmplări și amintiri, care și-au așteptat scritorul menit să le asculte și să le povestească.
„Asta înseamnă să îmbătrînești! – se gîndea în drum spre casă. Ai tot mai mulți prieteni dincolo și cu cei de aici te întîlnești tot mai rar. Pînă și timpul parcă trece altfel. Nu te mai trage înainte, se împuținează dinspre capătul celălalt.” (Cristian Teodorescu, Medgidia, orașul de apoi, p. 136)
Magda Lungu, 19 august 2018
Cristian Teodorescu – „Medgidia, orașul de apoi”
Editura Polirom, 2012, 276 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu