⧫ Rămășițele zilei
După două secole în care a aparținut lorzilor englezi, Darlington Hall, casa cea veche și distinsă a familiei Darlington, a trecut în stăpânirea unui gentleman american, domnul Farraday, care a cerut, imediat ce a ajuns la reședință, reducerea personalului predecesorului său. Respectând întocmai dorința noului stăpân, majordomului Stevens s-a gândit la o nouă schemă de personal în care a inclus-o și pe domnișoara Kenton, o fostă intendentă în casa lordului Darlington, pe care n-a mai văzut-o de foarte mulți ani și de care cândva a fost îndrăgostit în secret. Trimis într-o vacanță de câteva zile de domnul Farraday, ca o recompensă pentru anii în care a muncit necontenit, Stevens își amintește cu nostalgie de domnișoara Kenton și de perioada în care tot ce și-a dorit a fost să devină un majordom absolut, echivalentul unui profesionist rece și calculat, gata oricând să-și îndeplinească sarcinile și rolul, mai presus de micile sale bucurii sau de marile drame personale.
Majordom și el, Stevens senior a slujit cincisprezece ani în casa domnului John Silvers, industriașul, străduindu-se în tot acest timp să devină acel majordom care găsește un tigru tolănit sub masa din sufragerie și îl împușcă fără a-și deranja stăpânul, după care servește ceaiul de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Impresionat de calmul și de manierele tatălui său, ireproșabile în prezența Generalului pe care îl ura de moarte din cauza unui ordin care a pricinuit moartea pe câmpul de luptă a fiului său mai mare, Leonard, Stevens junior nu și-a dorit nimic altceva decât să fie majordom. Angajat în casa lordului Darlington la recomandarea domnului John Silvers, Stevens junior i-a avut în schema de personal, cam în aceeași perioadă, pe Stevens senior, din ce în ce mai bătrân și mai lipsit de puteri, și pe domnișoara Kenton, angajată în postul de intendentă, în locul fostei menajere care și-a dat demisia, după ce s-a căsătorit cu ajutorul de majordom.
Frumoasă și manierată, domnișoara Kenton și-a îndeplinit sarcinile specifice postului în care a fost angajată iar micile conflicte, inerente într-o casă atât de mare și cu un personal numeros, le-a rezolvat cu ajutorul majordomului Stevens. Obligați să se sfătuiască din diferite pricini, majordomul personalului masculin și intendenta personalului feminin s-au apropiat prea mult unul de altul și încet, încet, relațiile lor profesionale au început să capete o tentă mai personală. Simpatică și cu o personalitate puternică, domnișoara Kenton a devenit mai îndrăzneață, iar domnul Stevens junior, fără a încuraja, dar cu grijă să nu-o rănească sentimentele, a prins drag de intendenta care îi tot ieșea în cale cu fel de fel de motive, unele inventate, iar altele, de-a dreptul surprinzătoare. Adept al ordinii și disciplinei și enervat de perechile formate de-a lungul anilor între diverși angajați, domnul Stevens a pierdut-o pe domnișoara Kenton în favoarea altui bărbat, cu care tânăra s-a căsătorit deși era îndrăgostită de majordom.
După ce domnișoara Kenton a părăsit Darlington Hall, iar Stevens senior a murit de bătrânețe, Stevens junior a muncit neîncetat pentru a deveni acel majordom absolut, la care a visat din copilărie. Prezent la discuțiile înalte ale personajelor politice care au avut in rol decisiv în cel De-al Doilea Război Mondial, Stevens și-a jucat pantomima de majordom întocmai actorului care intră în rolul vieții lui și refuză să mai iasă din el. Amabil și politicos, indiferent de situație sau de intervalul orar în care lordul avea nevoie de serviciile sau de prezența sa, Stevens și-a îndeplinit obligațiile cu o discreție și o eleganță care au devenit proverbiale printre invitații speciali ai domnului Darlington. Iar după ce războiul s-a terminat, lordul nu a mai fost, iar reședința familliei Darlington a trecut în stăpânirea domnului Farraday, ajuns la apusul vieții, Stevens a ajuns să se întrebe cu ce a greșit atunci când a ales cariera în locul femeii iubite.
„Majordomii mari sunt mari în virtutea capacității lor de asumare a profesiei până la identificare: ei nu se lasă clătinați de nici un fel de întâmplări exterioare, oricît de surprinzătoare, alarmante sau supărătoare ar fi ele. Își poartă profesionalismul așa cum un gentleman bine crescut își poartă costumul.” (Kazuo Isghiguro, Rămășițele zilei, p.51)
Magda Lungu, 22 iulie 2018
Kazuo Ishiguro – Rămășițele zilei
1989 - Premiul Booker
Editura Polirom, 2012, 276 pagini
Traducere din limba engleză de Radu Paraschivescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu