⧫ Asediul Vienei
Când secolul al douăzecilea se pregătea de plecare, înTransilvania trăiau amestecați români, unguri, germani, evrei, armeni și alte naționalități, pentru care diferențele lingvistice nu reprezentau un obstacol de netrecut în comunicarea de zi cu zi, ci mai degrabă o sursă de amuzament gratuit, stârnit involuntar de cuvintele amestecate după gust, într-o tocăniță picantă, cu influențe multietinice și ingrediente locale. În mijlocul acestei lumi rămasă de izbeliște, orășelul Apud, împins de la spate de noutatea lumii moderne, se zbătea să găsească un echilibru între fantasmele tinerești, culese din amfiteatrele marilor universități europene, și amintirile vârstnicilor, născuți într-un fost imperiu. Ideea năstrușnică a unui Revelion cu vânzare, organizat de profesorul Petru Șendrean în casa doamnei Alieta Ster, în ultimile trei zile din decembrie a anului 1995, adună laolaltă un grup neomogen, aparținând mai multor generații confuze, care nu și-au găsit locul sau rostul în trecut și prezent.
Prima generație, lumea cea veche, a distinsei doamne Alieta Ster, retrasă la țară, în Feldiu, sau Felghi cum i se mai spune de către localnici, este o lume prăbușită, muribundă, care încearcă să salveze aparențele de dragul strălucirii de odinioară. Nădăjduiesc ca din vânzarea celor patru tablouri să am suficienți bani pentru restaurarea cavoului familiei și pentru propria mea înmormântare., îi scrie doamna Ster profesorului Șendrean într-o epistolă care îl impresionează până la lacrimi. Aparținând aceleași generații peste care a trecut tăvălugul comunismului, cel care a nivelat tot, în afară de tradiții și principii, văduva Alida Űbelhart, bunica Iolandei, întoarsă la Reghin după o ședere de două zile la Salinae, pentru a-și vedea nepoata și pentru a încasa ultima chirie pentru livada cu meri câștigată de fostul soț la o partidă de pocher, protestează împotriva nerespectării orei de plecare a trenului aruncându-și valiza pe geam, un gest memorabil, surprinzător pentru călători și șocant pentru șeful unei gări mici, în care bagajele nu zburau, ci stăteau cuminți, în locul în care au fost așezate de deținătorul lor.
Următoarea generație, cea a prostituatei Alice, fiica Alidei și soția ceasornicarului Werner Filcz, sinucigașul, și a domnului Moduna, un gurmand dependent de festivalurile culinare ale nevestei și de trifermentul de după festin, este generația supraviețuitoare noului regim, care s-a adaptat, a renunțat, apoi a revenit la plăcerile după care a tânjit în anii de sărăcie lucie și de restricții. Fără speranțe de glorie sau mai știu eu ce idealuri înalte, această generație s-a mulțumit cu o masa caldă și o slujbă plătită la timp, reușind, paradoxal, să se clatine puternic, dar fără a fi smulsă din rădăcini, ca generația de dinainte. Români, unguri, germani, evrei, armeni și alte naționalități, toți respirând aerul rarefiat al comunismului, au învățat să trăiască unii cu alții, într-un oraș murdar și deprimant, ba chiar să se și înțeleagă între ei, într-o păsărească tolerată de cei născuți și crescuți prin partea locului. Eu am citit puțin la viața mea, stimată doamnă, dar cred che tot înțeles eu ceva și fere Homer….
Aparținând celei de-a treia generații de apudeni, Flavius-Tiberius Moduna, vânzător de antene parabolice, prieten bun cu Grațian Furda, artistul care la șaisprezece ani a sculptat peștele din centrul fântânii arteziane din mijlocul Pieței Carolina, apoi a ratat toate admiterile la facultate, sunt reprezentanții emblematici ai unui tineret născut într-o democrație în care și-ar fi putut revendica un anumit loc doar dacă ar fi avut nervii tari și un simț al umorului ieșit din comun. Neavând niciuna dintre aceste calităti, cei doi tineri s-au rătăcit prin viață și s-au ridicat doar până la statutul de funcționari anonimi, respectați de profesorul Petru Șendrean, care oricum respecta pe toată lumea. Lector al universității din Apud, Petru Șendrean, recunoscut și respectat de toate generațiile din oraș, și-a invitat toți cunoscuții la Casa Ster, la un Revelion cu vânzare, ba chiar a dat și un anunț și la Mica Publicitate, idee care o-a încolțot în minte după ce a citit un text aberat, publicat de redacție în ziarul local, după ce a fost primit de un cetățean disperat: Donez un rinichi sau orice alt organ. Inf. str. S. Bărnuțiu, nr.5, ap.4, orele 8-20. Numai persoane serioase. Preț negociabil.
Stropit cu vin de cea mai bună calitate și asezonat cu muzică clasică și mâncăruri fine, servite impecabil de personalul unei firme de catering, Revelionul cu vânzare s-a dovedi a fi un spectacol de zile mari, la care invitații vor ignora arta, preocupați de platourile apetisante și de subiecte ușoare, care puteau fi discutate, nu doar admirate. Singurul și poate cel mai puțin în măsură să aprecieze picturile, domnul Ignat P. Brîndușă, un afacerist îmbogățit peste noapte, fără cultură și fără scrupule, va cumpăra trei din cele patru tablouri expuse, dar nu din respect pentru artă, ci doar așa, de amorul artei și ca să-și dovedească lui însuși că un om cu bani și cu relații poate schimba destinul frânt al doamnei Alieta Ster. Procedura de vânzare-cumpărare a operelor de artă și dialogul dintre profesorul Șendran și afaceristul Brîndușă se termină apocaliptic, cu anunțul omului de afaceri care, firește, intenționa să-și facă un partid în care profesorul Șendrean va fi oricând binevenit și la care va fi invitat să adere, dacă nu ca membru, măcar ca ideolog.
După sinistrul anunț, peste doar câteva ore, în prima zi din noul an, în timp ce Iolanda, iubita profesorului, admira singurul element decorativ din apartamentul aproape gol, locuit de Petru Șendrean, un afiș după Asediul Vienei (1683), pictat de Franz Geffels, în casa Brîndușă se puneau bazele noii ideologii a viitorului partid. Nouă luni mai târziu, avea să se nască Eleonora-Flavia-Tiberia Brîndușă, un eveniment care a trecut aproape neobservat pentru lumea din Apud, care își vedea netulburată de bucuriile și necazurile sale.
„Pășea înainte îngândurat. Uitase de ea. Vru să strige, dar renunță, fascinată de urma întunecată a pașilor săi. Dacă aceste urme ar duce undeva, n-ar ezita să îl urmeze. Dar ele nu duceau nicăieri, absolut nicăieri.” (Horia Ursu, Asediul Vienei, p.185)
Magda Lungu, 09 iunie 2018
Horia Ursu – „Asediul Vienei”
2007 - Premiul «Ion Creangă»
Editura Polirom, 2012, 396 pagini
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu