⧫ Idiotul
După o copilărie și o adolescență din care nu își mai amintea aproape nimic, urmate de o perioadă în care fusese internat la un sanatoriu în Elveția, prințul Lev Nikolaevici Mîșkin se întoarce în Rusia lui natală singur, cu o bocceluță în care a îngrămădit câteva lucrușoare și profund impresionat de câteva experiențe teribile pe care le va povesti cu pricepere, uimindu-și ascultătorii cu naturalețea și cursivitatea exprimării. Considerat idiot după ce boala din copilărie a avansat, iar crizele puternice și dureroase au devenit din ce în ce mai lungi și mai dese, prințul Mîșkin va fi o surpriză pentru familia generalului Epancin, locul în care prințul le va cunoaște pe cele două domnișoare de care se va îndrăgosti fără speranță.
Urcat în trenul care circula pe ruta Varșovia-Petersburg, prințul Mîșkin va călători spre destinație în compania a doi tovarăși de drum, Rogojin, un tânăr cam de vârsta lui, și Lebedev, un funcționar doldora de informații referitoare la ultimele bârfe și scandaluri din înalta societate rusească. Sărăcăcios îmbrăcat, dar politicos și sincer, prințul îl va fermeca pe Rogojin care-i va promite o haină mai groasă și o pereche de ghete și îl va îndruma către locuința generălesei Epancin cu care prințul era rudă îndepărtată, la care ar fi vrut să ajungă, dar nu era foarte convins că va fi primit deoarece în urmă cu doi ani trimisese o scrisoare rămasă fără răspuns. Încurajat de conversația purtată în tren și de amănuntele aflate din istorisirile celorlalați doi călători, prințul își va face curaj și va bate la ușa generalului care îl va primi foarte surprins de apariția unui necunoscut, sosit pe neașteptate dintr-o țară îndepărtată.
Modest și simplu, prințul Mîșkin îl va impresiona pe general cu vorba lui plăcută încât acesta îi va promite o locuință în care să poată sta până ce-și va găsi o ocupație care să îi asigure un trai decent și o viață liniștită. Mai mult decât atât, văzându-l blajin și netulburat de crize care ar fi putut speria pe cineva neștiutor în ale bolilor minții, generalul îl va introduce pe prinț în salonul de primire al soției. Încântat de primirea generălesei și provocat de cele trei fiice ale Epancinilor, prințul le va povesti doamnelor despre execuția văzută la Lyon, apoi o va analiza îndelung și va stârni controverse referitoare la gândurile și sentimentele trăite de om condamnat la moarte în ultimele lui minute de viață. Plăcut impresionate de filosofia prințului, doamnele îl vor ruga să le mai povestească ceva, iar el le va vorbi despre sărmana Marie și satul pe care a fost nevoit să-l părăsească după cei patru ani în care, cu răbdare și blândețe, a reușit să cucerească toți copiii mari și mici.
Fermecate de povestirile prințului și intuind în el o persoană atentă la detalii și care caută să înțeleagă lucrurile în profunzime, cele trei fete ale generalului, Alexandra, Adelaida și Aglaia, îl vor provoca pe Mîșkin să le caracterizeze și, spre surprinderea lor, vor asculta o descriere originală și foarte aproape de adevăr. Încurajată de descrierea fără de cusur a prințului și de generoasele complimente primite, mai mult din joacă decât din cine știe ce intenții ascunse, fata cea mică a generalului îi va da prințului să citească un bilet de amor primit de la Gavrila Ardalionovici Ivolghin, tânărul îndrăgostit de Aglaia și care ar fi dorit să știe dacă sentimentele nutrite îi sunt împărtășite. Impresionat de spontaneitatea și naivitatea fetei de general, prințul se va simți atras de Aglaia și chiar va ajunge să se logodească cu ea în urma unui șir de evenimente accelerate de impulsivitatea copilei dificile, superbă și cu o inteligență sclipitoare, dar extrem de egoistă și incredibil de răutăcioasă.
Cealaltă femeie din inima prințului, Nastasia Filippova, o fetiță orfană crescută de milă de Afanasi Ivanovici Troțki, educată împreună cu copiii administratorului de la moșie și transformată, în câțiva ani, într-o tânără de o frumusețe desăvârșită, surprinzătoare prin dezinteresul arătat avantajelor materiale și iubitoare de muzică și literatură, îl impresionase pe prinț de la prima lor întâlnire, întâmplătoare, iar pe măsură ce începuse să o cunoască, admirația lui sinceră fusese înlocuită cu o dorință copleșitoare de a o salva de Troțki și de tot trecutul de care nu se făcea vinovată. Unic moștenitor al unei averi apărute de nicăieri, prințul Mîșkin îi va oferi Nastasiei numele și rangul care ar fi protejat-o, dar va fi părăsit în fața altarului de o femeie care îl iubea atât de mult, încât a renunțat la el în favoarea Aglaiei, iar ea a fugit cu Rogojin.
Împărțit între cele două femei atât de diferite, la douăzeci și șase de ani, tânăr, naiv și inadaptat unei lumi pătimașe și artificiale, prințul Mîșkin va cădea pradă unei mulțimi de personaje triviale, doritoare de favoruri sau ahtiate după titluri și averi. Bolnav de epilepsie, nicidecum prost și în niciun caz idiot, prințul Mîșkin se va lăsa înșelat cu bună știință și va încerca să-i mulțumească pe toți, dar va eșua lamentabil ajungând să se piardă pe sine. Trădat de ambele femei, deși a sperat că va avea parte de înțelegere și un stop de iubire, corect și bun, va accepta până și fapta lui Rogojin, dar crima fratelui lui de cruce va fi peste puterile lui de a înțelege. Trist și realist, romanul lui Dostoievski doare și ridică extrem de multe semne de întrebare referitoare la sensul vieții, bunătate, integrarea într-o societate și dragostea ca un colac de salvare.
”Pretutindeni, în toată lumea, lipsa de originalitate a fost considerată cea dintîi calitate și cea mai bună recomandare pentru un om priceput, serios și practic, și cel puțin nouăzeci de oameni dintr-o sută (și asta-i cifra cea mai mică) au avut întotdeauna această convingere, în timp ce de-abia unul dintr-o sută a văzut mereu și vede altfel lucrurile.” (F.M. Dostoievski, Idiotul, p.360)
Magda Lungu, 03 martie 2018
F. M. Dostoievski – „Idiotul”
Editura Polirom, 2011, 696 pagini
Traducere din limba rusă și note de Emil Iordache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu