⧫ Sînt o babă comunistă
La aproape 10 ani de la teribilul an 1989, anul în care democrația a luat locul comunismului, Emilia Apostoae primește un telefon din Canada, în preajma alegerilor. Încântată la început să afle vești de la copila măritată cu un străin și plecată din țară, Emilia Apostoae se supără atunci când Alice o îndeamnă să nu voteze cu comuniștii, dar pentru a nu-și întrista fata, evită subiectul. După ce închide telefonul, surprinsă de sfatul primit, pensionara Emilia Apostoae își amintește fragmente din trecut, încercând să găsească în bunele și relele unei vieți trăite așa cum a crezut ea că e mai bine, răspunsuri la întrebarea a fost sau nu a fost bun, comunismul?
O lume fericită plină de oameni nefericiți
Copila cea mai mare dintre cele trei fete ale unei familii de oameni săraci și muncitori, Emilia Burac s-a născut într-un sat în care vara, toți oamenii făceau tezic. „Luăm boțuri de bălegar cu paie, nici prea mici, nici prea mari, și facem un fel de turte. Eu le spun mămăligi. Le punem la soare, aliniate frumos, ca soldații. Așezăm boțul de pămînt și îl tipărim cu mîinile. Cam cum bați pe cineva peste obraji cînd ți-e drag.” Sătulă de tezic și de o copilărie în care a fost trezită cu noaptea în cap și muncită până ce apunea soarele, la șaptesprezece ani, Emilia a fugit de-acasă la rudele de la oraș. Încântată că fata vrea să învețe, mătușa Lucreția a înscris-o pe Emilia la confecții metalice, singura secție a școlii profesionale la care se mai găseau locuri libere la sfârșitul verii. După zece clase la școala din sat și o școală profesională, Emilia a fost angajată ca muncitoare într-un atelier în care toate produsele finite erau exportate, iar munca era plătită în funcție de contractele onorate, dublu sau triplu față de salariile muncitorilor din celelalte secții ale fabricii. Când nu existau comenzi de onorat, colegii Emiliei, în fruncte cu șeful, își omorau timpul cu bancurile politice spuse doar nea' Mitu și mese festive stropite din plin cu alcool cu toate că băuturile alcoolice erau interzise, de lege, în fabrică.
„Doamne, ce bine am dus-o pe timpul comunismului! (…) Am avut tot ce mi-am dorit. E drept, pe atunci nu-ți doreai prea multe. Cred că nu știai că se pot face așa multe cu banii, ca acum. Dar, pentru lumea aia, am avut tot ce-mi poftea inima.” Iar „tot ce-i poftea inima” a însemnat pentru Emilia cafea naturală, ness, țigări, alimente pe care le lua pe sub mână pentru că în magazine rafturile erau goale, duminici la restaurante, o locuință primită după ce s-a măritat, mașină de spălat, televizor și concedii la mare, la munte sau în deltă, și exursii în care a văzut toată țara pentru că de plecat din ea, nici nu putea fi vorba. Nostalgică după acele vremuri, Emilia și-a amintit că „numai cine nu voia nu se descurca. (…) Eram tineri și era frumos. La doi ani după revoluție, noi a trebuit să vindem mașina, că în ultima vreme devenise un bibelou. Benzina se scumpise, iar noi nu ne mai descurcam cu banii. Acum n-aș avea nici cu ce să-mi cumpăr o trotinetă, la o adică.”
Încântată de bancurile ceaușiste spuse cu aplomb de nea' Mitu, securistul pe care-l va întâlni, după revoluție, vânzând icoane într-o mănăstire, Emilia Burac, măritată cu Ticu, un băiat bun, dar țăran (Emilia ar fi vrut un orășean, dar atât s-a putut) va trece printr-o adevărată criză existențială după discuția cu Alice din care, nereușind să se convingă dacă fostul regim communist a fost bun sau nu, o va ruga pe doamna Rozalia, vecina de alături, să-i spună povestea vieții ei. Singură la părinți și talentată la pictură de mică, doamna Rozalia își va deschide sufletul în fața Emiliei, iar după ce îi va povesti toată copilăria și adolescența ei, va recunoaște trist: „Dragă doamnă, ăsta e comunismul meu: cel care a luat cu forța atelierul tatei, care mi-a retezat din fașă visul de a mă face pictoriță, care m-a lipsit de culori toată viață.” Surprinsă de destinul frânt al doameni Rozalia, Emilia Apostoae nu va înțelege nici în al 12-lea ceas dacă fostul regim a fost sau nu a fost bun.
Haz de necaz și dilemele babei comuniste
Scris cu mult umor, doldora de bancuri politice, de autoironie și de exemple reale, din viața de zi cu zi trăită, înainte de 1989, de o majoritate copleșitoare, romanul babei comuniste aparține inconfundabilului haz de necaz, acea stare de spirit a românului nemulțumit în ansamblu, dar încântat să descopere că merge și-așa. Dilemele Emiliei Apostoae, o pensionară care încearcă, măcar încearcă, să înțeleagă de ce copila ei, inginer, emigrată în Canada, gândește altfel decât ea, sunt atât de des întâlnite în rândurile unei generații născute în comunism și bulversate de o democrație despre care nu știe mai nimic, încât romanul devine emblematic.
”Până la conversația cu Alice, nu mă gândisem niciodată la mine ca la o comunistă. Mă trezisem adesea visând la perioada frumoasă din viața mea, când eram tânără și munceam voinicește, când făceam mese îmbelșugate în familie și mergeam în concedii, dar niciodată nu-mi trecuse prin cap că asta poate însemna să fii comunist. Regretam timpurile acelea, oamenii de care eram înconjurată, veselia, solidaritatea, dar, nu știu de ce, nostalgia asta nu se lipea deloc cu numele de comunist.” (Dan Lungu, Sînt o babă comunistă, p.54)
Magda Lungu, 25 martie 2018
Dan Lungu – „Sînt o babă comunistă”
Editura Polirom, 2011, 192 pagini
 |
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu