⧫ Degete mici
Într-un orășel de munte, într-un vechi castru roman, un băiețel de unsprezece ani, căutând râme pentru o partidă de pescuit, a găsit un craniu care nu părea a fi nici de câine, nici de oaie. Alertați de descoperirea copilului, jandarmii și arheologii au împrejmuit tot situl arheologic emițând ipoteza unei posibile gropi comune în care fuseseră aruncate victimele unei execuții în masă.
Arheolog de meserie și povestitor din născare, Petruș, singurul chiriaș al Paulinei, gazdă bună și tălmăcitoare de visuri nocturne, inspirat de personajele chemate să dezlege taina osemintelor descoperite în castru, va urmări cu interes zarva stârnită după care, mult mai fascinat de poveștile de viață ale locuitorilor micului oraș decât de tragedia răposaților se va lansa într-o tiradă de mărturisiri fără nicio legătură cu arheologia. Bolnav de ulcer și dependent de ceaiurile gazdei sale, Petruș va povesti cu haz despre amorul dintre domnișoara Eugenia și petrolistul Neil Embury, cu pricepere despre comoara găsită de instalatorul chemat de Paulina să-i repare o țeavă spartă, dar nu va uita nicio clipă de dromaderul Aladin al fotografului Sașa, atracția turiștilor și coșmarul locuitorilor obișnuiți cu animale de companie de talie mult mai mică decât cea a patrupedului adus direct din Iordania și mult mai ușor de convins să stea liniștite.
După istorisirile savuroase cu eroi și eroine din imediata lui apropiere, Petruș se dezlănțuie cu adevărat atunci când povestește despre pățaniile călugărului Onufrie. Copil găsit pe malul unui râu și poreclit de popa Nae, Moțatu, Onufrie se născuse cu un moț de păr în vârful capului care creștea atât de repede încât trebuia retezat cu o foarfecă din patru în patru ore, altfel risca să se reverse de sub clopul menit să-l ascundă. Ferindu-se neîncetat de privirile sătenilor, copilul a fost crescut de o femeie miloasă, iar la doisprezece botezat Gherghe de preotul care i-a spus râzând Moțatul și așa i-a rămas numele până ce a înlocuit clopul cu potcapul. La cincisprezece ani Gherghe a plecat din sat așa, deodată, ziua în amiaza mare și a hoinărit prin lume până a nimerit la porțile Mănăstirii Neamțului. Flămând și înfrigurat, Gherghe s-a adăpostit în Mănăstire de o ploaie care îl udase până la piele și a rămas acolo schimbând straiele lumești cu cele preoțești și numele, din Gherghe în fratele Onufrie. După câțiva ani de călugărie urmați de alți câțiva ani în care a încercat fel de fel de meserii, Onufrie s-a retras în munți, pustnic izolat de cele toate cele lumești, visând să înalțe o biserică și câteva chilii de care să se îngrijească cât timp o mai avea de trăit. În acea pustietate, Onufrie va fi găsit de un necunoscut pe care îl va ajuta corespondând prin bilețele de tipul întrebări-răspunsuri, scrise când de unul, când de celălalt, și lăsate într-o scorbură, iar peste doar câțiva ani, cei doi se vor întâlni, față în față, dar nu în pustietate, ci la slujba de pomenire pe care fostul călugăr o va ține la situl arheologic.
Amestecul inedit ale celor trei planuri, viețile cu suișuri și coborâșuri ale locuitorilor orașului de munte, povestea straniului călugăr Onufrie și toată agitația stârnită de misterioasele oseminte cu trimiteri la istoria recentă a Argentinei și politica României din perioada comunismului, împarte cititorii în trei categorii și oferă tuturor, dar fracționat, subiectul preferat. În deplinătatea lui, cu multe personaje și multe fire narative dintre care, o parte încep brusc și nu se mai termină, rămânând suspendate, romanul este o provocare, aproape de neînțeles, la o primă lectură, pentru cititorul care caută povestea polițistă clasică, cea cu o introducere, o intrigă și un deznodământ. Și spun o provocare pentru că întreg romanul este o șaradă, iar tâlcul lui e altul. Desfășurat în plan secundar, adevăratul subiect al romanului nu este misterul osemintelor, ci viața zbuciumată a lui Onufrie, omul care oscilează între sacru și profan, nu pentru că nu ar fi știut ce să aleagă, ci pentru a se convinge că alegerea lui, oricare ar fi fost, va fi de folos semenilor. Este fascinant de urmărit drumul parcurs de Onufrie de la cincisprezece ani, vârsta la care a plecat din sat, și până în clipa în care s-a întâlnit cu necunoscutul din munți și a ascultat spovedania unui om pe care îl știa prea bine deși nu-l văzuse niciodată.
„O convingere nu mai e nici presupunere, nici frământare. E o convingere. Ea, de obicei, nu încheie o perioadă de nesomn pentru a aduce tihnă și reverie, ci provoacă alte presupuneri și frământări.” (Filip Florian, Degete mici, p. 135)
Magda Lungu, 16 februarie 2018
Filip Florian – „Degete mici”
Editura Polirom, 2011, 192 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu