⧫ Jucătorul
După o despărțire de două săptămâni, Aleksei Ivanovici, un tânăr rus împătimit al jocurilor de noroc, se întoarce în mijlocul prietenilor pe care i-a lăsat în micul oraș german cu nume predestinat, Ruletenburg. Fără să fi fost așteptat cu nerăbdare și fără a fi primit cu surse și trâmbițe, Aleksei își va relua viața din locul în care o lăsat-o înainte de a pleca în vacanță, la fel de chinuit de patima jocului și de dorul Polinei Aleksandrovna.
Fiică vitregă a unui general rus care îl angajase pe Aleksei ca preceptor, Polina Aleksandrovna era de-o frumusețe răpitoare dublată de o spontaneitate copilărească, două atuuri care îl fermecaseră pe tânărul dispus să lupte pentru dragostea ei. Fără a ține cont de diferențele de rang și de educație, Aleksei încercase de nenumărate ori să-i vorbească Polinei despre sentimentele pe care le nutrea, dar fata, îndrăgostită de un francez mârșav și cinic, îl răspunsese ironic sau îl tratase cu răceală, rănindu-l și provocându-l să se scufunde și mai tare în patima pentru ruletă. În avantaj față de tatăl Polinei, marchizul Des Grieux îi cumpărase generalului o parte din datorii și cum îl avea la mână mai trebuia să mai facă un simplu gest și ar fi căpătat în dar și fata.
Ruinat și îngropat în datorii față de marchizul Des Grieux, generalul mai rămăsese cu o singură speranță, o moștenire pe care ar fi primit-o dacă mătușa lui, o bătrână putred de bogată, l-ar fi trecut în testament înainte să moară. Tot așteptând o telegramă care i-ar fi anunțat moartea mătușii Antonida Vasilievna, generalul se îndrăgostise de Blanche De Cominges, o tânără cu un trecut misterios, sosită în Ruletenburg de câteva luni împreună cu mama ei, o văduvă a unui francez pe care nu îl știa nimeni. Logodit cu Blanche, disperat că moștenirea întârzie să apară și dator vândut francezului Des Grieux, generalul va mai primi o lovitură. Apariția în Ruletenburg a mătușii pe care moștenitorii o așteapteau să moară îi va da peste cap viața generalului, dar va avea un efect de duș scoțian asupra lui Aleksei Ivanovici.
Lucidă și energică, bătrâna de 75 de ani îi va arunca în față generalului vestea că nu va primi niciun ban de la ea, după care, interesată de casinoul din oraș, va juca și va pierde o sumă impresionantă. Furtuna iscată de banii pierduți la ruletă de Antonida Vasilievna, va scutura bine tot grupul disperaților după bani. Rămas fără avere, generalul va fi părăsit de Blanche, iar Des Grieux îi va de înțeles Polinei că nu se va căsători cu ea prea curând. Umilită de cel pe care îl idealizase atribuindu-I calități pe care nu le avea, Polina va alerga la Aleksei și i se va destăinui, rugându-l să o salveze. Animat de speranța unei posibile iubiri, Aleksei va alerga și el, doar că la ruletă, și va câștiga o sumă pe care i-o va dărui Polinei împreună cu toată dragostea lui. Considerând că vrea să o cumpere, fata generalului va refuza și banii, și dragostea oferite de Aleksei, iar acesta, dezamăgit de reacția nefirească a Polinei, va părăsi orașul și va pleca la Paris împreună cu nimeni alta decât Blanche.
Ahtiată după un lux extravagant care să poată fi afișat oriunde pentru a putea fi admirat de oricine, domnișoara Blanche De Cominges va cumpăra din banii lui Aleksei o pereche de cai și o caleașcă, apoi va schimba perechea de cai cu una și mai prețioasă și se va alinta într-un morman de bani pe care-l va împrăștia satisfăcându-și toate mofturile și uimindu-l pe tânăr cu incredibila ei capacitate de a cheltui fără a produce nimic. După o lună de nebunii la Paris, fără bani și fără Blanche, Aleksei se va întoarce în Germania, dar va alege un alt oraș în care, neștiut de nimeni, să-și poată juca la ruletă puținii bani câștigați dintr-o slujbă la mâna a doua și viața în care nu-i reușise nimic.
Trist și moralist, Jucătorul lui Dostoievski, având ca model o experiență personală a scriitorului, scoate la iveală și accentuează patima jocurilor de noroc care, ca orice altă dependență, distruge o ființă umană transformând-o într-o consumatoare de iluzii cumpărate la suprapreț.
Nu-mi pot da seama ce s-a întîmplat cu mine, dacă sînt într-adevăr într-o stare de frenezie sau pur și simplu am luat-o razna și am să-mi fac de cap pînă cînd au să mă lege. Uneori mi se pare că mi se tulbură mintea. Iar alteori mi se pare că încă nu-s departe de copilărie, de banca mea de la școală și că mă țin de șotii grosolane.” (F.M. Dostoievski, Jucătorul, p.51)
Magda Lungu, 21 ianuarie 2018
F.M. Dostoievski – „Jucătorul”
Editura Polirom, 2011, 208 pagini
Traducere din limba rusă: Emil Iordache
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu