⧫ Deșertul tătarilor
Proaspăt absolvent al Academiei Militare, Giovanni Drogo este numit în prima sa garnizoană, Fortăreața Bastiani, un loc despre care puținul pe care-l aflase în loc să-l ajute, mai mult îl încurca. Fericit că a scăpat de corvoada anilor de studii și dornic de aventură ca orice tănăr ofițer, locotenentul va porni către fortăreața de la marginea deșertului visând la un război care l-ar fi umplut de glorie și de medalii.
Subțirel, tinerel și plin de avânt, locotenentul își va mai pierde din elan după o zi și o noapte de mers călare către o destinație unde nu-l aștepta nimeni. Flămând și aproape mort de oboseală, la poalele muntelui îl va întâlni pe căpitanul Ortiz, iar din cele câteva cuvinte schimbate cu ofițerul îl vor dezamăgi la fel de mult ca fortăreața urâtă și rece în care fusese trimis fără prea multe explicații. Împresionat de tinerețea și naivitatea proaspătului absolvent, căpitalul Ortiz îl va sfătui pe locotenentul Drogo să plece cât mai curând, să fugă cât mai departe de locul în care el, vârstnicul ofițer își îngropase cei mai frumoși ani. Uimit de cele auzite, Giovanni Drogo va refuza să înțeleagă că fortăreața, un fost castel al altor vremuri se transformase într-un fel de capăt de drum, o ultimă gară în care odată ajuns rămâneai pentru vecie.
La douăzeci de ani, Giovanni Drogo nu număra zilele cum o făcea căpitanul, iar tinerețea i se părea interminabilă întocmai ca și viața ce-o mai avea de trăit după bunul său plac. Primele zile în noua garnizoană i s-au părut minunate, a început să-și cunoască colegii și chiar să lege câteva prietenii. Promisiunea căpitanului că va putea părăsi bastionul după doar patru luni i s-a părut la început rezonabilă, dar cu fiecare zi petrecută în mijlocul camarazilor, a devenit din ce în ce mai greu de acceptat. Captiv în rutina unei vieți în care fiecare zi semăna cu următoarea de parcă ar fi fost îngemănate, locotenentul Drogo s-a transformat, în doar câteva luni, în sclavul regulamentelor și al unei fortărețe care se visa de neînvins dacă ar fi fost atacată de trupe care s-ar fi încumetat să traverseze oribilul deșert al tătarilor. Doar piatră măcinată și nisip fin, spulberat de vânt dintr-un loc în altul, deșertul tătarilor era supravegheat zi și noapte de soldații care patrulau între fortăreață și granița din apropiere.
Toată armata care stătea de strajă în bastionul de la margina deșertului spera, în gând, glumind sau susținând cu voce tare că de acolo, traversând deșertul, vor veni într-o zi trupe care vor da glas goarnei războiului. Vrăjit de mirajul unui război pe care toți îl așteptau ca pe ceva iminent, Giovanni Drogo își va amâna mutarea în altă garnizoană după primele patru luni obligatorii, iar după prima permisie și reîntâlnirea cu mama și prietena lăsată acasă alături de care se va simți un străin într-o viață uitată, se va întoarce la fortăreață pentru a rămâne acolo pentru vecie. Horărât să-și facă dintr-o viață austeră o alta, cât de cât acceptabilă, locotenentul se va lăsa amăgit cu iluzia unui posibil război și se va îngropa de viu între zidurile unei fortificații uitată de timp și de oameni, la o margine de lume. Puținele evenimente la care va fi martor, două decese absurde care ar fi putut fi evitate, îl vor convinge pe deplin că singura lui menire este să supraviețuiască sperând că va fi la comandă în cazul în care ar fi izbucnit un război.
Anotimp după anotimp, Giovanni Drogo își va vedea superiorii ajunși la vârsta de pensionare și îi va petrece cu privirea până dincolo de zidurile fortăreței care le datora o viață. Întâi locotenent, apoi căpitan și maior, ofițerul își va împrăștia anii împărțindu-i în zile de veghe și nopți pierdute la jocul de cărți sau în conversații banale și inutile. Din ce în ce mai plictisit și mai obosit, ajuns în sfârșit la comanda mult visată, maiorul Drogo se va îmbolnăvi cu puțin timp înainte ca războiul pe care-l așteptase o viață, să izbucnească cu adevărat. Mult prea slăbit pentru a fi în stare să decidă, Giovanni Drogo va fi îndepărtat de la comandă de un camarad mai tânăr și va părăsi fortăreața, umilit și însingurat, fără familie și fără prieteni, uitat de cei rămași în urmă de parcă nici n-ar fi existat. Pe drumul de la bastion către hanul din cel mai apropiat oraș, ofițerul va retrăi și va analiza, cu înțelepciunea ultimilor ani, o viață pierdută de dragul unei himere, a unei clipe de măreție care s-a lăsat prea mult așteptată, iar când într-un final a venit, a fost, din nefericire, mult prea târziu.
„Dinspre deșertul de la miazănoapte trebuia să vină norocul lor, aventura, ceasul miraculous care măcar o dată în viață bate pentru fiecare. Pentru această eventualitate nedeslușită, care cu trecerea timpului părea să devină tot mai nesigură, bărbați în toată firea își iroseau acolo, în munți, cei mai frumoși ani din viață.” (Dino Buzzati, Deșertul tătarilor, p.54)
Magda Lungu, 26 ianuarie 2018
Dino Buzzati – „Deșertul tătarilor”
Editura Polirom, 2011, 224 pagini
Traducere din limba italiană: Niculina Benguș-Tudoriu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu