Lumea mea în culori: Bogdan Crețu

⧫ Nichita. Poetul ca și soldatul

Nichita Stănescu, primul copil al Tatianei, fiica unui general rus refugiat în România, și al prosperului proprietar de ateliere, Nicolae, s-a născut la Ploiești, pe 31 martie 1933. A început să scrie versuri în anii de liceu, influențat de baladele vesele și triste ale rapsodului George Topîrceanu și a debutat în 1960 cu volumul de versuri Sensul iubirii , bine primit de critici și de pasionați, ca și următoarele care l-au ridicat și l-au impus în literatură drept cel mai important poet român postbelic. În 1975 a avut parte de recunoaștere internațională primind Premiul Herder, iar în 1982 i s-a acordat Marele Premiu Cununa de Aur după ce, în 1979, s-a aflat pe lista scurtă a candidaților la Premiul Nobel. Emblematic și original, Nichita Stănescu a dus o viață boemă, a fost căsătorit de trei ori, nefericit permanent și s-a lăsat sedus de licorile lui Bachus fără de care nu putea scrie, dar care l-au putrezit pe dinăuntru și i-au grăbit sfârșirea. Plecat dintre cei vii pe 13 decembrie 1983, în urma unei crize hepatice, Nichita Sănescu a lăsat în urmă o operă care a rezistat vremurilor, însoțită de umbra unui maestru al cuvintelor meșteșugite, care și-a sinucis trupul pentru a se putea nemuri prin spirit.

Durerea e singurul lucru concret

Căsătorit în primul an de facultate cu sora celui mai bun prieten, Magdalena Petrescu, Nichita Stănescu, exuberat și teatral în gesturi și cuvinte, și-a început viața ca un copil care își cheamă prietenii la joacă și a continuat să trăiască la un Everest deasupra concretului, înecând în aburii alcoolului tot circul unei lumi pe care a privit-o cu tot seninul ochilor lui albaștri, a îngăduit-o cu blândețe și a luat din ea doar ce i-a convenit. Îndrăgostit fulgerător de câte-o apariție diafană, Nichita a iubit femeia, dar a urât căsătoria. Dezamăgit de neînțelegerile primei soții, Magda Petrescu, Nichita s-a îndrăgostit fulgerător de Doina Ciurea, fosta iubită a poetului Nicolae Labiș, cu care s-a și căsătorit, dar care l-a umplut de nemulțumiri și de nălucile unor amintiri moarte pe care el, bărbatul viu, nu le putea nici șterge, nici vindeca. Îndrăgostit din nou, dar pentru totdeauna de acestă dată, de poeta Gabriela Melinescu, Nichita se va scufunda într-o poveste dramatică a unei iubiri neîmplinite și neterminate pe care o va abandona mințindu-se frumos că ochii care nu se văd, se uită. După fuga Gabrielei din țară, Nichita se va căsători cu Dora (Todorița Tărâță), ultima și cea mai trainică iubire, și se va prăbuși alături de ea obligând-o să asiste, neputiincioasă, la declinul bărbatului ispitit neîntrerupt de balsamicul Bachus și la ridicarea lui, prin poezie, până în înaltul în care nu va mai putea fi ajuns de nicio stafie sau ființă muritoare. Însingurat, neînțeles și putred pe dinăuntru, Nichita Stănescu se va lăsa adulat de tinerețea poeților contemporani și va juca în fața lor, a criticilor literari, a altor scriitori sau a publicului, o mulțime de roluri interpretate magistral și repetate până la durere, cu o voință incredibilă și un efort supraomenesc.

«Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește» (Nichita)

După dublul debut din 1957, cu poezii publicate simultan în Tribuna din Cluj și Gazeta literară din București, Nichita Stănescu va debuta și în volum, în 1960, cu Sensul iubirii. În următoarele două decenii, atât cât a durat ascensiunea lui amețitoare, Nichita Stănescu va aduna premii naționale și internaționale, ajungând să-și vadă numele inclus pe lista scurtă a candidaților la Premiul Nobel pentru Literatură (1978), la propunerea scriitorului suedez Arthur Lundkvist. Impresionat de succesul operelor sale, Nichita Stănescu se va mulțumi cu aureola de semizeu poetic, o va accepta ca pe ceva ce i se cuvine de drept, și va continua să bea și mai vârtos, în ciuda cicălelilor prietenești și a recomandărilor medicilor din ce în ce mai prezenți în viața lui abandonată morții. Imun la rugăminți și indiferent la amenințări, poetul își va deschide casa din Piața Amzei unui pelerinaj obositor și permanent, pe care îl va onora regal, uimindu-și audiența cu vorbe de duh studiate și poeme compuse ad-hoc pentru a fi oferite gratuit, cu generozitate, scriitorilor și artiștilor veniți de pretutindeni să inspire aerului unei legende vii și să se molipsească de genialitatea inegalabilului Nichita. Omenos și blând, sensibil și delicat, Nichita a atins culmile lingvistice ale unui limbi române pe care a reinventat-o și s-a sinucis de bunăvoie, de dragul poeziei, curmându-și viața din cauza prea multor răni nevindecate rămase în urma ei. Ridicându-l în slăvi pentru opera lăsată nouă și mustrându-l aspru pentru decăderea într-o patimă oarbă, Bogdan Crețu ni-l prezintă pe Nichita ca pe un personaj incredibil, în dublu rol, principal și în basmul, și în coșmarul propriei vieți.

„Murise de nenumărate ori. Trăise o singură dată. Tot ce i se întâmplase după fusese o amânare a morții. Dar viu, viu nu fusese decât în cei câțiva ani când, sărac, bețiv, vinovat, îndrăgostit, suferind, fusese fericit. Fericit că își scria poezia. Fericit că o avea pe ea. Fericit că e nefericit.” (Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, p.141)

Magda Lungu, 09 februarie 2024

Bogdan Crețu – „Nichita. Poetul ca și soldatul”

Editura Polirom, 2022, 256 pagini