Andrei Crăciun

⧫ Cioran. Ultimul om liber

Copil de preot ortodox, născut român, la Rășinari, și devenit apatrid, deci cetățean universal, paradoxalul Cioran a trăit Pe culmile disperării și a murit, lăsând în urmă Lacrimi și sfinți. Filosof român și scriitor în limba franceză, Cioran i-a studiat, în germană, pe Kant, Schopenhauer și Nietzsche, dar a a preferat filosofia rusului Lev Șestov de care s-a simțit mai aproape cu mult înainte ca mintea lui necuprinsă să fulgere metafore seducătoare în nopțile albe ale unui Paris în care se nășteau iubiri și mureau poeme.

Nici sfânt, nici demon, jumătate om, jumătate cuvânt, Cioran a fost producătorul, regizorul și scenaristul propriului său film numit viață, un film în care a jucat fel de fel de roluri și pe care l-a lăsat neterminat. Altfel n-ar fi fost Cioran. După anii de școală la Rășinari și cei de liceu în Sibiu, Cioran a fost student la Litere, iar în ultimul an de facultate a început să scrie și să să publice articole în periodicele vremii. Coleg cu Constantin Noica și elev al profesorilor Tudor Vianu și Nae Ionescu a resimțit filosofia ca un întreg în care el, Cioran, a avut un capitol aparte. După un deceniu în care a fost bursier la Berlin, profesor în România și din nou bursier, în Franța, și s-a făcut remarcat prin cărți publicate și articole care au stârnit polemici aprinse, Cioran s-a trezit român fără cetăție și francez adoptat într-o țară din care nu mai avea cum pleca. Rămas suspendat între aiurea și nicăieri, Cioran a ales Cartierul Latin din Paris în care a locuit, a scris, a gândit și s-a iubit cu Simone Boué, cea care i-a fost alături o jumătate de secol și l-a divinizat de la începutul dragostei lui până la capătul vieții ei. După ce Cioran a plecat dintre cei vii către o altă lume, Simone Boué i-a publicat Caietele, o explozie de trăiri și de metafore notate de Cioran al ei cu scrisul lui așezat care cumințea gândurile și le ordona în cuvinte.

Inteligent și îndrăzneț, Cioran a făcut greșeli, s-a iertat și a mers mai departe chiar dacă trecutul l-a ajuns din urmă, l-a judecat și l-a pus la zid. Brutal de sincer, a trăit cum a simțit și în exaltații ani ai tinereții în care a fost vrăjit de ideile Căpitanului, și mai târziu, când l-a trimis pe înnobilatul Camus în locul din care s-a născut. Plictisit de oameni și de regulile lor pe care le considera absurde, Cioran a refuzat să ceară cetățenia franceză, s-a ferit să se însoare cu femeia care l-a adorat și a amânat să răspundă nenumăratelor scrisori primite până când orice fel de răspuns n-ar mai fi avut niciun sens. Fără o țară, fără o carieră și fără glorie, netulburat de angajamente sau constrângeri, refuzând toate premiile și onorurile ce i s-ar fi cuvenit, Cioran a eliminat toate tentațiile și s-a închinat cuvântului ca unui Dumnezeu. Cine a avut curajul să guste puțin din Cioran, posibil să fi rămas năucit de rafinamentul detaliilor ascunse într-o viziune clară, de o eleganță desăvârșită.

Pe acest monumetal Cioran, vizionarul, ni-l prezintă Andrei Crăciun într-o biografie care începe cu povestea întâlnirii dintre Emil Cioran și Ernesto Sabato, faimosul fizician care a studiat științele exacte căutând să dezlege tainele universului până când a descoperit magia literaturii și a abandonat știința pentru a porni într-o călătorie fără de sfârșit, alături de personaje ciudate și poveștile lor. Invitat de Cioran la el acasă, în micul apartament din Paris în care filosoful primea puțin prieteni preferând să-și împartă timpul cu cărțile pe care le citea sau cu caietele în care scria. Sabato a fost uimit să descopere un Cioran cu care se putea discuta, cu lejeritate, despre orice subiect. După două ore petrecute în casa maestrului, Sabato s-a simțit mai bogat așa cum s-ar fi simțit orice învățăcel care a avut șansa unică de a se fi aflat, fie și numai o singură dată, și doar pentru câteva ore, față în față cu o legendă vie.

Abordarea domnului Crăciun, autorul biografiei, din perspectiva domnului Sabato, tânărul scriitor extaziat de întâlnirea cu filosoful, năucitor de provocatoare și nărăvaș ghidușă, când directă și tăioasă, când melancolică și spumoasă, are ceva din stilul domnului Cioran. Pesemne că Andrei Crăciun l-a cunoscut foarte bine pe Cioran de a reușit, de la primele pagini, să îl adune într-un loc și să-l convingă să stea într-o carte. Împrăștiat în zeci de Ciorani neidentici care au trăit împreună și au murit pe rând, Cioranul lumii a simțit ca un poet, a gândit ca un filosof și a scris ca un om de cuvânt. Nu a constrâns pe nimeni și nu s-a lăsat constrâns, a trăit cât a vrut de liber și a murit urcând în eternitate, treaptă cu treaptă. S-ar putea crede că Dumnezeu ar fi vrut să-l pedepsească pe Cioran luându-i mințile cu mult înaintea trupului, dar dacă stăm și cugetăm doar o clipă, o singură clipă, Cioran a murit împăcat, iubit, și absent la ultima lui întâlnire, sfidând moartea care-l pândea și tratând-o cu aceeași detașare regală cu care a privit tot zbuciumul omenescului disperat după viață.

”Când crezi că l-ai prins, Cioran cade din rai, rătăcește pe străzile Sibiului, citește ca un nebun în biblioteca centrală universitară, crede în legionari și se trezește, se culcă la Berlin și reapare într-un hotel parizian, începe un doctorat din care nu scrie niciun rând (…), nu e niciodată unde te aștepți să fie, reușind să rămână egal cu sine, în suma sa nesfârșită de contradicții, paradoxuri, în înălțătoarea sa cădere.” (Andrei Crăciun, Cioran. Ultimul om liber, p.185)

Magda Lungu, 04 februarie 2024

Andrei Crăciun – „Cioran. Ultimul om liber”

Editura Polirom, 2020, 208 pagini

———— ❖———————————————

POLIROM, colecția ⊰ «Biografii romanțate»

———— ❖———————————————

Tweet