⧫ Cantosuri domestice
Fidelă întâmplărilor de o mare însemnătate, petrecute în apropierea și chiar în intimitatea poetului, poezia lui Radu Vancu, deși pare dictată de o voce interioară, care eliberează emoții blocate sau amintiri uitate, este sofisticată, rafinată și ar putea fi folosită ca medicație de salvare în cazul unor crize acute de conștiință sau ca tratament complementar în căderile nervoase, dacă am fi trăit pe vremea vechilor egipteni, care tratau bolnavii cu un lichid în care dizolvau cuvinte vindecătoare ale papirusurilor. Puternic biografică, dar fără a respecta ordinea strictă a evenimentelor, poezia lui Radu Vancu este dedicată tatălui poetului, soției Camelia, fiului Sebastian, alcoolului și vieții domestice, acel capitol aparte pentru fiecare membru al unei famiii, în parte.
Epistole pentru Camelia (2002), deși este volumul de debut al unui tânăr poet exaltat, care ar fi trebuit să fie dominat de emoții mult prea puternice pentru a putea fi controlate, surprinde prin imagini concrete și clare, create prin cuvinte alese cu migală și pricepere. Aceste tablouri miniaturale, departe de a fi doar niște peisaje oarecare, în care îndrăgostitul își cântă fericirea sau, dimpotrivă, dezamăgitul își plânge nefericirea, sunt mai degrabă decoruri inedite, reale sau fanteziste, ridicate în jurul unui moment unic, - secundă, clipă, oră, zi, noapte, anotimp -, pentru a pune în valoare semnificația sa aparte, datorată prezenței, sau absenței, femeii iubite. pe pielea ta e noaptea o spumă tot mai fină./ sub ea, sufletul meu lucește ca un gând./ nu poți ști când lumina e-ntr-adevăr lumina./ absența ta se face din ce în ce mai plină.
Biographia litteraria (2006), în care dorul de părinți și de familia pierdută se luptă cu amintirile dureroase, lăsate moștenire fiului adolescent de un tată bețiv și sinucigaș, este sensul giratoriu din care pornesc, spre mai departe, două drumuri alternative: cel al disperării și al renunțării, respectiv cel al speranței și al curajului de a merge mai departe. Nehotărât, oscilând între dorința de a se vindeca de traumele trecutului și neputiința de a-și îneca amarul în alcool, nemulțumit că este nehotărât și tributar amintirilor, poetul își găsește un refugiu în natura abstractă a poeziei, care îi oferă o protecție iluzorie și de foarte scurtă durată. tristă e carnea depă bețiea cu alcool ca și după beția cu cărți./ invers decât cei din familia noastră, am cunoscut-o mai întâi pe cea de-a doua,/ deși acum cea dintâi îmi e tot mai familiară.
În cel de-al treilea volum, Monstrul fericit (2009), îl regăsim pe paradoxalul Radu Vancu extrem de lucid în poezie, cam tot atât pe cât este extrem de mahmur în lipsa ei, arunci când încearcă să își adoarmă simțurile cu cantități enorme de alcool. De altfel, sincer până la capăt, poetul își recunoaște patima și se autoironizează asumat, oferind celorlalți libertatea absolută de a se amuza, fără inhibiții și fără riscuri: Am băut toată noaptea ca să poată două drosophile/ să facă pe Tristan și Isolda./ Asta-i toată dragostea pe care mi-o mai poate procura alcoolul. Firește că Radu Vancu nu este singurul poet care a băut și a scris versuri, - primul exemplu care îmi vine în minte este Nichita Stănescu -, dar cu siguranță este printre puținii care, după publicarea Monstrului, a terminat-o de tot cu Bachus și cu licorile sale aiuritoare.
Punct și de la capăt putem spune după tragicul episod al alcoolismului. Urmează volumele vindecătoare Amintiri pentru tatăl meu (2010) și Sebastian în vis (2010), cartea morților sau Frânghia înflorită (2012), un grupaj de vise năucitoare, în care bunicul își întâlnește nepotul, cu ajutorul fiului care l-a iertat, s-a maturizat și a devenit la rândul său, tată, și 4 A.M. Cantosuri domestice, o colecție de poeme efervescente despre a fi și a muri, în care viața pulsează în fiecare clipă, iar fericirea se ascunde în gesturile mici.
Magda Lungu, 04 ianuarie 2025
Radu Vancu – Cantosuri domestice
Editura Cartier, 2016, 344 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu