⧫ Vreme ciudată la Tokio
După ani buni în care s-a obișnuit să trăiască singură, Tsukiko Omachi, o femeie în vârstă de 37 de ani, se întâlnește întâmplător, într-un bar, cu Matsumoto Harutsuna, fostul ei profesor de japoneză din liceu. Luând masa împreună, printre ceșcuțe cu sake și boluri cu gustări felurite, conversația dintre cei doi se leagă anulând diferența de vârstă dintre venerabilul dascăl, pensionar și văduv, și fosta lui elevă. Dorind să prelungească clipele plăcute ale primei seri în doi, Tsukiko și sensei se întâlnesc din ce în ce mai des, iar prietenia lor se adâncește cu trecerea anotimpurilor și se transformă, treptat, într-o superbă poveste de dragoste.
Pentru că nu și-a amintit numele bărbatului, Tsukiko i-a spus dascălului, în seara regăsirii, sensei, și așa i-a rămas numele în primul an în care cei doi s-au tot întâlnit, întâmplător sau planificat, pentru că le-a fost imposibil să stea departe unul de celălalt. Găsind alinare în vorbele și inteligența bărbatului, Tsukiko nici n-a băgat de seamă cât de mult s-a apropiat de el până în ziua în care s-au certat dintr-o prostie. Fan declarant al echipei Giants, sensei s-a entuziasmat la finalul meciului de baseball câștigat de echipa favorită și a fost surprins când a aflat că Tsukiko nu-i poate suferi. Schimbul dur de replici dintre cei, urmat de o tăcere stânjenitoare a spulberat mirajul prieteniei cât ai clipi.
Supărați amândoi, Tsukiko și sensei au încetat să-și mai vorbească până-ntr-o seară în care sensei, a invitat-o pe Tsukiko la masa lui și a servit-o cu sake. Fericită că au reluat legătura, Tsukiko a acceptat invitația patronului bistroului, împreună cu sensei, la un cules de ciuperci, în Tochigi, o zonă muntoasă aflată în apropierea orașului Tokio. Încântat de ieșirea în natură și de sporovăiala celor mai tineri, sensei începe să povestească despre despre fosta lui soție, o femeie ciudată, care își speria copilul cu glume deplasate pe care nu le gusta niciun membru al familiei. Îngăduitor și bun la suflet, sensei chiar a iubit-o și a suferit cuplit atunci când l-a părăsit, cu 15 ani în urmă, și a luat cu ea și băiețelul.
Surprinsă de poveștile dascălului, Tsukiko îl va aprecia și mai mult pe sensei, dar nu continua discuția, evitând delicat să amintească despre propria ei familie. Deși locuia în același cartier în care trăia mama și fratele mai mare, cu soția și copiii, Tsukiko nu obișnuia să-și viziteze rudele decât în zilele de sărbătoare, când nu avea de ales. Agasată de reproșurile mamei care-și dorea să-și vadă fata căsătorită și la casa ei, tânăra ar fi făcut orice numai să nu fie nevoită să dea explicații. În minivacanța de Anul Nou la părinți, nici n-a adus vorba despre sensei și plimbările lor plăcute, dar i-a dus teribil dorul în zilele în care nu s-au putut întâlni. Un mic incident din prima lună a noului an, atunci când un bețiv le-a aruncat în față amândurora că se poartă ca doi porumbei au pus-o serios pe gânduri li a înceot să se întrebe dacă ce simte pentru profesor este doar o prietenie sau mai mult decât atât.
La rândul lui, din ce în ce mai îndrăgostit de Tsukiko, venerabilul dascăl va încerca să-și țină în frâu sentimentele, conștient de diferența mare de vârstă dintre el și fosta lui elevă. Ritmul lent al evoluției relației dintre cei doi, întâi prieteni buni, apoi îndrăgostiți, o legătură din ce în ce mai puternică odată cu trecerea anotimpurilor, este redat cu pricepere de Hiromi Kawakani care urmărește, pas cu pas, apropierea dintre doi oameni singuri, străini în seara revederii și din ce în ce mai familiari unul cu celălalt pe măsură ce au început să se cunoască și să descopere cât de bine le este împreună. Oarecum amuzantă, și foarte bine surprinsă de Hiromi Kawakami, este reacția celor din jurul lor, bețivul mitocan de la bistrou și patronul barului în care se tot întâlnesc, oameni străni care, nefiind implicați în niciun fel în povestea de dragoste care crește sub ochii lor, văd mult mai clar ce se întâmplă, în timp ce amorezii neagă cu înverșunare sau se supără când li se spune ceva despre prietenia lor profundă, apoi despre începurile iubirii lor.
Pe lângă povestea de dragoste atipică, superb de simplu descrisă, veselă în ansamblu deși trece și prin câteva momente mai sobre sau mai triste, Hiromi Muwakami își plimbă personajele prin decorul mai puțin turistic al Japoniei contemporane și ne invită să o însoțim pe munte, la sărbătoarea florilor de cireș, pe o insulă cu un singur sat, pe plajă sau într-un parc din Tokio, locuri în care ne întâlnim cu obiceiuri și tradiții japoneze și o bucătărie exotică cu preparate specifice țării soarelui răsare. Gurmanzi amândoi, Tsukiko și sensei vorbesc atât de mult despre ingredient, preparate și rețete încât, pe măsură ce se deapănă povestea, apare un gol în stomac și senzația din ce în ce mai intensă de foame.
„Această distanță dintre mine și el o simțeam până în măduva oaselor. Nu era diferența de vârstă dintre noi, nici măcar distanța fizică dintre locurile unde ne aflam fiecare în clipa aceea, ci mai degrabă o depărtare necunoscută, și totuși incontestabil prezentă între noi.” (Hiromi Kawakami, Vreme ciudată la Tokio, p.111)
Magda Lungu, 29 ianuarie 2022
Hiromi Kawakami – „Vreme ciudată la Tokio”
2015 - Premiul Tanizaki
Editura Polirom, 2020, 224 pagini
Traducere din limba japoneză de Diana-Elena Tihan
———— ❖—————————
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu