Umberto Eco

⧫ Numărul zero

Plin de dialoguri haioase care stârnesc un râs spontan, necontrolat, și de teorii care îți fac părul măciucă, romanul lui Umberto Eco este povestea câtorva jurnaliști aleși anume de directorul unei publicații inexistente, pentru a concepe o revistă fantomă la fel de dubioasă ca și patronul ei milanez, un om de afaceri influent, expert în manipulare și șantaj, amestecat în fel de fel de scandaluri.

Chiar de la primele pagini, facem cunoștință cu Colonna, un scriitoraș ratat ajuns la cincizeci de ani, nici bogat, nici celebru, invitat în Milano de directorul Simei care îi propune o ofertă de nerefuzat. Fost student care a început din curiozitate niște studii pe care le-a abandonat din comoditate, scrib de ocazie pe la diverse publicații și recenzor ale unor manuscrise citite doar de cei care le-au scris, Colonna își ratase viața conștient de paradoxul conform căruia, cei care știu de toate nu vor excela în nimic. Invitația directorului Simei o acceptase ca pe o provocare, iar pachetul cu oferte, publicarea unui volum autobiografic, postul de redactor-șef al publicației Numărul zero, plus o importantă sumă de bani, îl lăsase interzis.

Conștient că a ajuns, din întâmplare, în ultima gară, Colonna se urcă în ultimul lui tren și nimerește în mijlocul haosului din jurul nimicului. Colectivul de redacție pe care urma să îl coordoneze, format dintr-un conspiraționist, Braggadocio, un spion, Lucidi, un alarmist, Cambria, și alți câțiva jurnaliști, a fost ales de Simei în așa fel încât să corespundă unui profil psihologic cu ceva deviații și câteva denivelări. Oricare dintre ziariști, de unul singur, nu ar fi avut nimic de oferit, dar împreună, formează un grup care se completează și produce un comic absurd care explodează în ședințele de redacție. Generatori de idei puține și meschine, jurnaliștii inventează necroloagele fictive, horoscoape promițătoare, catastrofe inexistente, crime neîntâmplate sau orice altceva cu care ar fi putut să umple cele 24 de pagini ale unei viitoare reviste atractive pentru un public ahtiat după senzațional.

În toată această debandadă la care este nevoit să asiste, Colonna nu se regăsește. Simei, arogant și bădăran, îi cere imposibilul, colegii, nefericiți și nemulțumiți, încearcă să-și facă treaba fără prea multe comentarii, iar dintre toți, Braggadacio îl plictisește infinit cu o poveste greu de urmărit prin hățișul amănuntelor interminabile. Jurnalist de investigație hotârât să descopere cine a fost în spatele asasinării dictatorului italian Benito Mussolini și a amantei sale Clara Petacci, Braggadacio, un personaj obsedat de teorii conspiraționiste, este scuza perfecta pe care Umberto Eco o folosește (nu că ar fi avut nevoie de o scuză!) pentru a ne introduce într-o serie de strategii și clișee ale gândirii jurnalistice în care disperarea după audiență și foamea de bani sunt ambalate artistic în presupuneri neverificate despre evenimente și experimente politice importante. Deși ironia la adresa presei este mai mult decât evidentă, satira lui Umberto Eco se adresează politicului pentru care mass-media este instrumentul perfect de formare sau informare. Deranjând pe cine nu trebuie, Braggadacio, deștept, dar imprudent, implicat în ancheta vieții lui care-i va scăpa printre degete, va sfârși asasinat înainte de a-și publica articolul.

După asasinarea lui Braggadacio revista este desființată, iar Colonna, rămas fără loc de muncă și fără perspective, se consolează cu Maia, colega jurnalist pe care o cunoscuse la ședințele de redacție. Suspectată de Braggadacio că ar fi autistă, Maia, unicul personaj feminin al romanului, este ruptă din soare și picată din lună. Fragilă și delicată, cu inițiative desființate rapid de Simei, Maia găsește în Colonna un sprijin și o consolare, iar prietenia dintre cei doi jurnaliști se transformă rapid într-o poveste de dragoste, un fel de premiu care echilibrează toată nebunia în care Colonna a intrat de bunăvoie și a ieșit de nevoie, scăpând cu fuga.

”Viața mea înainta acum pe două șine paralele. Ziua, viața umilitoare din redacție, seara, micul apartament al Maiei, iar uneori al meu. Sîmbetele și duminicile, la Orta. Serile ne recompensau, pe amândoi, pentru zilele petrecute cu Simei. Maia renunțase să mai facă propuneri bune de aruncat la coș și se mulțumea să mi le facă mie, din amuzament sau drept consolare.” (Umberto Eco, Numărul Zero, pag.153)

Magda Lungu, 23 iulie 2021

Umberto Eco – ”Numărul zero”

Editura Polirom, 2020, 340 pagini

Traducere din limba italiană: Ștefania Mincu

Tweet