⧫ Suita franceză
Găsit la mai bine de jumătate de secol de la teribilul an 1940 și publicat postum, romanul scriitoarei Irène Némirovsky proiectat ca o trilogie începută, dar niciodată terminată, pentru că scriitoarea avea să moară la Auschwitz, în 1942, surprinde drama învinșilor și a învingătorilor unui război la fel de cumplit pentru ambele tabere. De pe o parte, imediat după invazia Franței, câteva familii din toate păturile sociale își părăsesc în grabă locuințele și pleacă într-un exod din care o parte nu se vor mai întoarce acasă. Pe de altă parte, soldații și ofițerii germani trimiși pe front pentru că armata le-a fost meseria aleasă, încearcă din răsputeri să impună civililor niște reguli absurde, dar, în același timp, ar vrea să îi convingă că, dacă le respectă, e ca și cum ar fi pace. Indiferent de care parte a baricadei s-au aflat, și francezii, și germanii sunt bulversați de o situație limită, pe care n-o pot nicicum controla.
În iunie 1940, după ce a ascultat știrile la radio într-o tăcere consternată, familia Péricard s-a decis să părăsească Parisul înainte de invazia germană. Simplu de spus, dar greu de pus în practică din cauza bunelului Péricard, infirm, imobilizat într-un scaun cu rotile și pe care vârsta înaintată îl făcea să-și piardă destul de des judecata. Cu toate acestea, abatele Péricard, fiul cel mai mare al bătrânului, soțul Charlottei și tatăl celor cinci copii ai cuplului, a hotărât plecarea întregii familii la Nieve, cu tot cu bătrân, dar fără el însuși, obligat de îndatoririle profesionale să-i țină locul directorului unui așezământ filantropic și să-i conducă pe cei treizeci de băieți orfani, într-un loc situat la cincizeci de kilometri de parohia în care slujea ca preot.
Despărțiță de servitorii care urmau să plece din Paris cu trenul, familia Péricard, a adunat tot ce a putut înghesui în saci, valize și genți și a pornit la drum într-o camionetă. După mai puțin de o săptămână de mers pe drum, în primul orășel devastat de refugiați, soția abatelui Péricard a înțeles că, pe timp de război, într-o lume ostilă, dacă voia să-și hrănească și să-și adăpostească puii, mila creștină nu-și mai găsea locul. Pusă într-o situație limită, fără soț, cu un bătrân infirm în grijă și nevoită să-și hrănească și să-și adăpostească puii, Charlotte Péricard le interzice celor mici să-și împartă mâncarea și dulciurile cu copiii celorlalți refugiați. La polul opus soțiiei, abatele Péricard face tot ce îi stă în putință pentru a duce orfanii în siguranță către refugiul promis, doar că singur fiind, nu reușește să-i stăpânească și va fi efectiv asasinat de copiii iresponsabili și teribiliști.
Scriitorul Gabriel Corte, un bogătaș de cincizeci de ani, ura foarte tare războiul, ca de altfel întreaga realitate, care îl scotea din sărite pentru că îi distrugea universul ficțiunii din romanul la care lucra. Cu toate acestea, sfătuit de domnul Jules Blanc, unul dintre puținii prieteni care îl puteau convinge să lase ficțiunea deoparte și să acționeze cumva, a binevoit să-și informeze valetul și camerista că a doua zi dimineață va pleca. Însoțit de Florence, secretara și amanta oficială, Gabriel Corte s-a îndreptat spre Orleans, orașul care a fost atât de neimpresionat de celebrul scriitor, încât nu i-a oferit nici masă, nici cazare. Supraaglomerat din cauza refugiaților alungați de război din Paris, Orleansul nu mai avea nicio cameră liberă, iar Gabriel și Florence au fost nevoiți să doarmă în prima noapte în mașină și să mănânce ce și-au luat la pachet. Aproape de Tours, în ultimul oraș în care au făcut un scurt popas, iar scriitorul a cumpărat de la un restaurant, la un preț uriaș, un coș mare, umplut cu bunătăți, Gabriel Corte este bătut de un refugiat, care îi lasă și fără suflare, și fără coșul cu mâncare.
Soarta soților Michaud, amândoi funcționari la o bancă, el contabil, iar ea secretară, a fost hotărâtă pe 11 iunie, într-o zi de luni, în clipa în care directorului Corbin i-a cerut doamnei Michaud să-l însoțească, împreună cu soțul, până la sucursala băncii din Tours, unde urma să se întâlească cu soția. A doua zi dimineață, treziți de la ora cinci, cei doi soți și-au făcut la repezeală bagajele, dar n-au mai plecat cu mașina directorului, din cauza Arlettei Corail, amanta domnului Corbin, care a ocupat cu câinele și valizele, toată bancheta din spate a automobilului. Martori fără de voie la cearta iscată între cei doi amanți din cauza lipsei de spațiu, soții Michaud au renunțat elegant la călătoria cu mașina directorului, pretextând că se vor simți mai în largul lor dacă vor merge până la Tours cu trenul. Săraci, ghinioniști și nedescurcăreți, Jeanne și Maurice Michaud au ratat trenul și au plecat pe jos către Tours, șontâc-șontâc, și au tot mers zile în șir până ce un camion militar i-a cules și i-a condus o bucată de drum.
Domnul Charles Langelet, un bătrân singur și morocănos, abandonat în apartamentul său de cuplul care i-a purtat de grijă șapte ani și care a plecat în dimineața începerii exodului și nu s-a mai întors, marcat profund de trădarea celor doi servitori, și-a luat la revedere de la Paris și a plecat la Ciboure, lângă frontieră, După o zi șio noapte petrecute la volan, Charles Langelet rămâne fără benzină, se împrietenește întâmplător cu doi tineri aflați în drum spre Bergerac și le golește rezervorul ca ultimul pungaș, după care fuge ca un laș de la locul faptei. Aidoma celorlalți bogați, Charlotte Péricard și Gabriel Corte, Charles Langelet depășește cu bine săptămânile de coșmar ale refugiului, ba chiar se reîntoarce acasă, în toamnă, și găsește un alt Paris, unul trist, ocupat de germani și învăluit într-o atmosferă sinistră. Asemenea lui, obligați să respecte regulile impuse de armata de ocupație, populația încerca să învețe a trăi într-o atmosferă apăsătoare, amplificată de lipsa alimentelor și a obiectelor de îmbrăcăminte.
La polul opus celor cuceriți, cuceritorii și-au luat în stăpânire noile teritorii și au pătruns până în casele particulare, în care și-au instalat confortabil ofițerii, ca pe niște chiriași oarecare. Doi dintre acești ofițeri, locotenentul Bruno von Folk, chiariașul neplatnic al familiei Angellier, și locotenentul interpret Kurt Bonnet, militarul repartizat la ferma Nonnais a doamnei Madeleine Labarie, amândoi tineri și buni vorbitori de limbă franceză vor locui suficient de mult în casele civililor încât vor face schimb cu aceștia de obiceiuri, amintiri și sentimente contradictorii. Simpatizați de puțini francezi și dușmăniți de moarte de majoritatea, ofițerii germani din locuințele francezilor nu se vor simți nici pe departe ca la ei acasă. Urmăriți îndeaproape, mințiți pe față sau duși cu vorba, indifferent cât de amabili și binevoitori se vor arată fașă de civili, nu vor fi acceptați decât ca pe o obligație impusă.
Neterminat, romanul a rămas suspendat în ziua plecării germanilor din târgușorul francez și tot ce urmează după acest capitol este extras din din caietul scriitoarei Irène Némirovsky desprea starea Franței și planul pentru întreaga Suită franceză. Migălos proiectat, dacă ar fi fost terminat, romanul urma să aibă încă două capitole, pe lângă cele scrise deja și, poate că, avea să fie revizuit, acolo unde Irène Némirovsky ar fi considerat de cuviință. Din nefericire, cumplitul sfârșit al autoarei în lagărul de la Auschwitz, în 1942, a încremenit manuscrisul la jumătatea drumului și a păgubit lumea literară de o operă completă, care chiar și așa, nefinalizată, este una dintre capodoperele literaturii universale.
„Ploua, era o seară de toamnă, ca cele care înainte îi plăceau atât de mult la Paris, dar pe atunci orizontul păstra un licăr de flăcări. Acum totul era învăluit în beznă și atmosfera era sinistră ca pe fundul unui puț.” (Irene Nemirovsky, Suita franceză, p.195)
Magda Lungu, 05 februarie 2021
Irène Némirovsky – Suita franceză
Editura Polirom, 2018, 408 pagini
Traducere din limba franceză de Nicolae Constantinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu