⧫ Hanul lui Manuc
A fost odată ca niciodată, cu veacuri în urmă, în Principatele Românești, o jupâniță mândră și un haiduc viteaz, sortiți să se întâlnească și să-și ocupe locul cuvenit, hărăzit lor de Dumnezeu pe lume și îngăduit de cei dragi. Ce bine ar fi de-ar fi fost atât de simplu, dar n-a fost. În perioada zbuciumată a războiului ruso-turc, terminat cu pierderea Basarabiei, în vremuri tulburi în care Iancu Jianu zapciul a luptat cu sabia să-și păzească pământul, iar beiul Manuc cu vorba lui înțeleaptă, Ruxandra și Vlaicu au avut multe cumpene de trecut până când s-au putut bucura de un loc al lor, pe care să-l poată numi acasă. Povestea de dragoste a celor doi tineri, un crâmpei din istoria Principatelor, tainele seraiului din Constantinopole, intrigi de boieri și capete tăiate de sultani se amestecă toate într-un roman cu o mie de cadâne, cete de haiduci, două râuri și un han cum nu s-a mai văzut.
Fiica boierului Miron Sămărghitan cel tânăr și a Aristiției cea cuminte, Ruxandra s-a născut la moșia de la Mironești. Cele două surori vitrege mai mari, fetele boierului din prima căsătorie, au îndrăgit-o pe dată, ca pe o jucărie vie, asemănătoare păpușilor lor. După ce Măriuca și Păuna au ieșit din copilărie, și-au găsit miri și au plecat la casele lor, rămasă singură și stăpână peste toate ale boierului, ffica cea mică a boierului și-a ales tovarășe de joacă pe Chiva și pe Stanca, două țigăncușe de seama ei, prima din neamul vătrașilor din curte iar cealaltă, copila unui fierar potcovar. Veselă și mai mereu pusă pe șotii, Ruxandra Sămărghitenilor a crescut mândră, a căpătat îndrăzneala celor care n-au avut de suferit din cauza lipsurilor sau a primejdiillor, dar nu și obrăznicia lor. Modestă și educată, stăpâna cea mică a Mironeștilor a învățat de la bunici și părinți calea cea dreaptă, iar în vara în care a împlinit doisprezece ani, l-a uimit pe nanul Manuc cu vorba ei cumpănită, pregătită atent înainte de venirea musafirului mult așteptat.
Cel dintâi negustor în Țara Românească, Manuc a intrat în curtea boierilor Sămărghiteni pentru a cumpăra grâu iar peste câțiva ani buni, în care treburile au mers pe placul tuturor, boierul cel tânăr i-a pus copila moșită de baba Niculina, mama Ilenuței cea blestemată, în brațe, să o nășească. Cu mintea lui ascuțită, armeanul a priceput că Sămărghitenii nu vor să-l piardă și a pecetluit înțelegerea, dar nu s-a așteptat ca Ruxăndrița să-l minuneze de la an la an cu firea ei deschisă și chipul numai zâmbet atunci când îi ieșea în cale, cu brațele deschise să-l primească. Vrăjit de Ruxandra, Manuc, neobositul într-ale negoțului, a prins a se gândi din ce în ce mai des că ar cam fi timpul să se așeze și el la casa lui și poate, de-o fi să fie, să aibă prunci care să-i poarte numele și să-i sară în brațe ca fata cea mică a boierului. După ce și-a găsit mireasa potrivită unui bărbat mai mereu pe drumuri, Manuc a mai poftit ceva. Hanul pe care-l visa din copilărie a început a se desprinde din închipuire și a deveni realitate, atunci când paharnicul a găsit locul potrivit, în Curtea Veche din târgul Bucureștilor.
Încântat de ultima sa ispravă, Manuc s-a grăbit să dea de veste boierilor Sămărghiteni. În drum spre Mironești, în timpul unui popas pentru odihnă și ceva de mâncare, l-a găsit pe Vlaicu, un fecioraș, fost căpitan și fost cluceraș al domniei, care i s-a lipit de suflet ca marca de scrisoare și pe care l-a luat cu el, să-i fie om de încredere și însoțitor al caravanelor cu grâu pornite de peste tot din Țara Românească înspre Constantinopulul turcesc. Întâlnirea din Vlaicu și Ruxandra, în curtea Sărmăghitenilor, va isca în sufletelor celor doi tineri o furtună pe care nu o va potoli nici războiul ruso-turc, nici cetele de haiduci ale Iancului Jianu, nici anii care nu vor așterne uitarea și nici depărtarea. Sortiți unul altuia, Ruxandra și Vlaicu vor găsi căi nebănuite să se întâlnească și își vor vor face cunoscută iubirea cu o nuntă la care vor fi invitați boieri, săteni și țigani, o petrecere cu datini și obiceiuri de prin partea locului, care vor șterge cu buretele toate micile supărări omenești sau marile umilințele îndurate în șase ani în care Principatele au fost călcate în picioare de armatele a două Imperii.
Prezent la nuntă și oaspete de onoare, nanul Manuc Bei, cel care a încercat să oprească smulgerea Basarabiei din trupul Moldovei, va oferi tinerilor căsătoriți în dar, un loc în Hanul său din târgul Bucureștilor, pentru cât timp vor dori să-i găzduiască. Român armean, turcit în seraiul plin de intrigi și cadâne al sultanilor Constantinopolui, Manuc își va găsi în sfârșit liniștea alături de tânăra pereche, după ani de zbucium, în care a fost martorul asasinatelor politice, contemporanul capetelor tăiate ale celor 150 de cadâne nevinovate și diplomatul care a reușit să-i hrănească pe turci și pe ruși deopotrivă, potolindu-le foamea de putere și de pământ românesc.
„Hanul devenise iute locul de întâlnire al tuturor trimișilor marilor puteri ce-și disputau acum bucăți din Europa. Ca într-un alambic complicat ce distila vești, amestecându-le aromele și tăriile, Hanul lui Manuc primea la el frânturi de solii sosite pe căi tainice, pe drumuri singuratice și tăcute, și dădea apoi drumul în lume unor vești întregi, complete, închegate în burțile lui neștiute.” (Simona Antonescu, Hanul lui Manuc, p.316)
Magda Lungu, 15 ianuarie 2021
Simona Antonescu – Hanul lui Manuc
Editura Polirom, 2018, 574 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu