⧫ Fetița care se juca de-a Dumnezeu
După ce fabrica la care lucra tatăl Rădiței s-a închis, familia Varzaru a început să se descurce din ce în ce mai greu cu banii. Lună de lună datoriile s-au tot adunat până când părinții au fost nevoiți să închirieze apartamentul la bloc și să se mute. Compromisul s-a dovedit a fi o soluție bună doar în primele luni, după care au început neînțelegerile între cele trei generații înghesuite sub același acoperiș. Când nu s-a mai putut sta deloc, mama Rădiței și anunțat fetele că va pleca la muncă în Italia, nu pentru mult timp, ci doar atât cât să adune niște bani albi pentru zile negre. Uimită de hotărârea mamei de a pleca din țară, Rădița s-a simțit abandonată, iar mintea ei de copil a început să fabrice iluzii, un joc periculos în care s-a lăsat ademenită din dorința de a găsi un refugiu și o alinare.
Inginer cu normă întreagă, respectat de subalterni și de șefi, tatăl Rădiței a abandonat lupta cu viața în clipa a fost dat afară din fabrica falimentară. Prea mândru să ceară ajutorul prietenilor, Vali Vărzaru s-a complăcut într-un trai de gospodină, gătind, dereticând prin casă și ajutându-și copilele la temele școlare. Din ce în ce mai nemulțumit de el și de un viitor amenințat de șomaj și sărăcie, soțul pus la pământ dintr-o singură lovitură, nu s-a mai putut ridica. Fără sprijinul lui și cu doi copii mici, Letiția Varzaru s-a simțit obligată să găsească soluții de una singură. Sărindu-i în ajutor, bunicii Cosoi au oferit familiei Varzaru casă și masă, dar, din nefericire, conviețuirea în comun a trei generații s-a dovedit a fi imposibilă. Când micile înțepături au degenerat în certuri interminabile, Letiția s-a simțit obligată să caute altceva, iar cea mai la îndemână rezolvare i s-a părut a fi un loc de muncă departe de casă, dar cu un salariu atât de bun încât să șteargă distanța și dorurile.
La început, plecare în Italia i s-a părut Letiției a fi o aventură, iar munca de îngrijitoare a bătrânei Nona, o muncă grea, dar bine plătită, i-a adus mulțumirea că a nimerit într-o familie de italieni liniștiți și că poate trimite în România, lună de lună, banii atât de necesari celor rămași acasă. În primul an a muncit pe rupte visând cu ochii deșchiși la clipa în care va renunța la Italia și se va putea întoarce. Ajutând-o să depășească momentele grele, prietenia ei cu Laura, românca plecată la muncă în străinătate la fel ca și ea, a motivat-o atunci când era gata să cedeze, dar i-a și arătat o față a Italiei mai puțin cunoscută. Din poveștile Laurei, Letiția a înțeles că românii sunt ieftini pentru străini, iar ea, o excepție, face parte dintre cei care, întâmplător, au avut noroc. Încurajată de Laura și ispitită de banii suficienți și primiți la timp, Letiția va amâna momentul întoarcerii în țară până când va fi prea târziu. Deprinsă cu un trai decent, din ce în mai înstrăinată de familia rămasă acasă și tânjind după un dram de afecțiune, Letiția Varzaru va oscila între Italia și România până ce sorții vor decide în locul ei.
Adevărată și tristă, povestea Letiției Varzaru este doar una dintre sutele de povești ale românilor plecați la muncă în străinătate cu speranța că vor putea asigura familiilor un venit constant și mulțumitor. În urma lor, copiii rămași fără copilăre vor suferi cumplit de dorul celor care pe care îi vor vedea doar în fotografii. Privită prin ochii unui copil abandonat la bunici, plecarea mamei la muncă, în altă țară, capătă semnificația unei cruzimi fără margini. Rădița, copila cea mică a Letiției, lăsată în grija tatălui, apoi a bunicilor, sensibilă și introvertită, va suferi cumplit în lipsa mamei, iar jocul ei naiv, dumnezeiesc de pur, îi va alina durerea până când va veni uitarea și o va vindeca. Anotimp după anotimp, Rădița se va desprinde, încet, încet, din brațele calde ale mamei, va descoperi lumea din jur sau și-o va imagina, și se va îndepărta întâi de cuvintele mamei, apoi de îmbrățișările ei, iar după câțiva ani, îi va uita până și chipul. După ani de așteptări în care a tot sperat că își va revedea mama, așezată în fața unui calculator cumpărat de bunici pentru a putea comunica mai ușor cu Italia, Rădița nu va mai găsi cuvintele potrivite unei apropieri dinre un copil și o mamă și o va privi pe Letiția ca pe o străină. La rândul ei, ruptă de realitate, Letiția va fi uimită de maturitatea copilei din fața monitorului. Negăsind un subiect care să le unească, Letiția și Rădița vor intui, aproape simultat, că, în afară de câteva amintiri, nu mai au nimic în comun.
Scrisă în limbajul simplu și colorat al copiilor, povestea Rădiței este drama tuturor copiilor înstrăinați de părinți de dragul unor iluzii. Paradoxal, deși părinții au ales să muncească în străinătate pentru a le asigura copiilor un viitor, distrugându-le prezentul, nu le-au putut cumpăra, cu bani și cadouri, o altă copilărie în locul celei pierdute prea de timpuriu.
„Acolo simțea pericolul, în plicul acela cu bani pe care îl primea lună de lună. Îi hrăneau visuri de care nu știa dacă va fi în stare să se debaraseze. Visuri fără de care n-ar fi rezistat între pereții unei case străine, robotind și ducând grija celor de-acasă. Rău ce ele, imposibil fără ele.” (Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu, p.104)
Magda Lungu, 18 decembrie 2020
Dan Lungu – Fetița care se juca de-a Dumnezeu
Editura Polirom, 2018, 368 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu