Leonard Cohen

⧫ Joaca preferată

Adorat de publicul iubitor de muzică bună pe care-l desfăta la finalul concertelor cu poeme ce ridicau sala în picioare și stârneau robote de aplauze, Leonard Cohen a debutat în muzică și în literatură la 17 ani. Fără să-și fi dorit vreodată o carieră de succes, talentul său uriaș de a explora emoțiile umane cele mai intense pentru a le ințelege și a le putea retransmite publicului pe care îl electriza cu vocea sa inconfundabilă,i-a adus recunoașterea întâi ca poet, apoi ca interpret, iar la scurt timp, întregind un destin dedicat muzicii și literaturii, ca prozator. Efervescent și reconfortant, Joaca preferată, romanul de debut al prozatorului, este un puzzle captivant în care ficțiunea meditativă a romancierului se îmbină cu neliniștile obsesive ale poetului și cu elemente autobiografice inedite din copilăria și adolescența artistului.

Stăpânit de preocupări literare și de cunoașterea propriilor simțăminte care îi dictează drumul ce-l va avea de parcurs, Lawrence Breavman, personajul principal al romanului este o dedublare a scriitorului care a preferat povestea indirectă în locul destăinuirilor personale. El, Lawrence, un copil evreu născut și crescut într-o familie de evrei, fascinat de începuturi și de cuvinte, începe să descopere lumea împărțindu-și neliniștile cu Krantz, un alt copil evreu, dispus să-l asculte și să-i răspundă simplu la întrebările complexe despre oameni și viață. Prietenia dintre cei doi băieți cu alte preocupări decât cele ale copiilor de vârste apropiate, va continua până când Krantz va pleca la facultate evadând dintr-o legătură pe care începuse s-o simtă cam prea posesivă. Singuratic și insomniac, Brevman își făcuse din singurul lui prieten un fel de confident și abuzase de încrederea acestuia făcându-și-l martor al tuturor experiențelor noi care se cereau dicutate și interpretate sau explicate. Rănit de trădarea lui Krantz și fără nimeni atât de aproape de suflet, Breavmen va încerca să găsească un înlocuitor și va căuta în toate femeile pe care le va avea pe unica dispusă să-l accepte exact așa cum este, lipsit de dorința de a se schimba sau de a schimba într-un anume fel lumea.

De un farmec aparte, relațiile pe care Breavman le are cu toate iubitele care intră, ies și iar intră în viața lui, după cum le este amândurora voia, sunt toate sortite eșecului, fie din dorința prea mare a femeilor de a obține un angajament de durată, fie din nevoia poetului de a nu se simți obligat într-un anume fel față de cineva. Este foarte apăsător acest dualism apartenență-libertate și este principalul motiv al zbuciumului unui personaj care își dorește, pe de o parte, să prindă rădăcini într-un ghiveci al cuiva, dar, pe de altă parte, realizează că acest ghiveci îl îngrădește și îi limitează infinitul cunoașterii. Am citit cu mare interes prefața scrisă de Mircea Mihăieș la începutul romanului, iar după ce am terminat de lecturat tot Jocul, am recitit-o, întrebându-mă dacă nu cumva acea neputință de a eterniza despre care vorbește criticul, nu este chiar secretul personalității puternice a artistului. Nereu neliniștit, aflat într-o permanentă căutate a noutății, a ineditului, Leonard Cohen a fost un răzvrătit blând împotriva sorții pe care nu a încercat să o schimbe, ci doar să o înțeleagă pentru a o putea accepta așa cum este, cu plusuri și cu minusuri, și împăcat cu sine și cu lumea, să poată păși senin mai departe și să se poată juca, la nesfârșit, de-a viața.

Fără a avea o acțiune propriu-zisă sau o înșiruire a evenimentelor care ar fi dus la un deznodământ prezivibil sau incredibil, Jocul lui Leonard Cohen este interesant ca abordare și surprinzător ca scriere. La fel de rebel în scris cum a fost și în viața reală, artistul s-a jucat de-a romanul experimentând o tehnică nouă, provocatoare, pe care am savurat-o descoperind un mod original de a scrie. Iar aproape de sfârșit romanului, când ar fi fost de așteptat să nu se mai întâmple mare lucru, autorul a introdus un personaj cu totul și cu totul special. Copil supradotat, dar respins de familia în care se născuse, Martin Stark fusese trimis într-o tabără școlărească de părinții care se săturaseră să-l asculte vorbind într-o limbă pe care n-o înțelegeau. Trăind în lumea cifrelor, Martin se amuza teribil înmulțind mental numere mari, dar nu pricepea nimic din conversațiile adulților. Lumea lui era matematica și îl vom regăsi în tabără numărând firele de iarbă, acele de brad, țânțarii pocniți fără milă și tot ce se putea număra. Cu tact și cu răbdare, Breavman va câștiga încrederea copilului și va pătrunde, împreună cu el, pentru un timp foarte scurt, într-o lume inaccesibilă adulților, dar la fel de incredibilă cum fusese și propria lui copilărie trăită separat de restul familiei, în mintea lui și printre cărțile de poezii. Pierderea tragică a copilului decedat într-un accident stupid, îl va marca atât de tare pe Breavman încât, lăsând la o parte teribilismul și provocările de orice fel, va recunoaște, poate pentru prima oară, cât este de fragil și câtă nevoie are dacă nu de iubirea, măcar de îngăduința altcuiva.

„Ei bine, acum știa. Era primul lucru pe care îl învățase despre sine de multă vreme. Nu voia să comande legiuni. Nu voia să măture cetatea dintr-un pumn, nu voia să îi conducă pe evrei, să aibă viziuni, să iubească mulțimile, să poarte un semn în frunte, să se uite în fiecare oglindă, lac, capac nichelat de roată să-l vadă. Te rog, nu. Voia mîngîiere. Voia să fie mîngîiat.” (Leonard Cohen, Joaca preferată, p.190)

Magda Lungu, 24 octombrie 2020

Leonard Cohen – „Joaca preferată”

Editura Polirom, 2017, 280 pagini

Traducere din limba engleză: Vlad A. Arghir

Tweet