Miguel de Cervantes

⧫ Don Quijote de la Mancha

După ce o perioadă citise toate cărțile pe care le moștenise sau le cumpărase cu mica avere rămasă de la părinți, vestitul nobil Don Quijote, de loc din Mancha, se hotărî să devină cavaler rătăcitor punându-și astfel, în slujba țării și a celor oropsiți, sclipirea minții doldora de citate și puterea armelor pe care încă nu le avea. Pentru îndeplinirea unui ideal atât de înalt și de onorabil, Don Quijote, luând modelul eroilor din cărțile citite, se gândi că i-ar fi de mare trebuință un cal, un slujitor și, fără doar și poate, o iubită căreia să-i închine victoriile obținute asigurând-o astfel de dragostea lui unică și eternă.

Și cum orice drum oricât de lung ar fi începe cu un prim pas, nobilul Quijote din satul Mancha își curăță armura ruginită și mucegăită rămasă de la strămoși, iar din cartoane și un fost coif își meșteri o cască cu un fel de vizieră. Calul, o mârțoagă costelivă plină de metehne și murdară, primi numele de Rocinante, un nume rezonant și masculin numai bun pentru o iapă care-și va însoți eroul în lupte multe și drepte. El însuși se reboteză don și, alipindu-și obârșia, își transformă numele de duzină într-unul nou, don Quijote de la Mancha, o titulatură demnă de un cavaler rătăcitor în căutare de aventuri. Norocoasa căreia îi vor fi dedicate viața, inima și faima cavalerului se dovedi a fi Aldonza Lorenzo, o țărancă tânără și foarte frumoasă pe care o cunoscuse - deși fata habar nu avea cine este el-, și care căpătă pe loc numele de Dulcineea del Toboso. La prima ieșire și la primul popas în hanul prăpădit pe care don Quijote și-l imaginează ca pe un castel medieval plin de istorie și de istorii, cu muzicanți, domnițe și bucate alese, nobilul proaspăt devenit aventurier este ridicat la rang de cavaler de către hangiul care, aiurit de vorbele și apucăturile ciudatului personaj, ar fi fost în stare să facă orice numai să-l vadă plecat de la crâșmă.

Cervantes a insistat în mod deosebit asupra acestui început de poveste și ne-a descris personajul principal cu lux de amănunte, explicându-i comportamentul și creionându-i fiecare trăsătură de caracter sau fizică în parte. De la scrisoarea adresată ducelui de Bejar și până la prima aventură -lupta cu morile de vânt-, avem tot ce ne trebuie pentru a-l vedea pe don Quijote, cu ochii minții, exact la fel cum am urmări pe marele ecran, un film artistic. Este foarte important - Cervantes reușește să descrie în cuvinte tabloul complet – să-l urmărim, de aici încolo, pe don Quijote în ambele ipostaze: cea de personaj principal al romanului și cea în care, el însuși devenit personaj în poveștile altor personaje, se amestecă în viețile celor pe care-i întâlnește reinterpretând evenimente și schimbându-le viitorul.

Realitatea lui don Quijote, cea în care nobilul spaniol este personaj principal, ciuntită sau amplificată după nevoile și așteptările lui, este diferită de realitatea celorlalte personaje. Oamenii și locurile, obiectele și timpul se transformă în imaginația lui don Quijote și capătă conotații amuzante prin răstălmăcire și profunde prin semnificațiile atribuite. Să nu ne lăsăm duși de val. Cervantes a știut exact încotro se îndreaptă, iar don Quijote l-a însoțit pas cu pas într-o poveste din care nu lipsesc ironiile și pamfletul. Cu mintea sucită de mulțimea de cărți citite (haha), eroul nimănui pornește într-o aventură imaginară în care, știind că nu are cum să îndrepte o lume strâmbă, salvează ce mai poate fi de salvat, iar restul îl reinventează după bunul său plac. Bătăliile purtate, reale și cu urmări vizibile -răni sau vânătăi-, nu reușesc nici să îl oprească și nici nu îi schimbă dorința de nezdruncinat de a rămâne un veșnic cavaler rătăcitor.

La polul opus naivității și idealismului lui don Quijote, Sancho Panza, servitorul convins să îl însoțească pe cavaler în schimbul unei mici averi – o insulă-, este întruchiparea concretului convins că stâpânul lui nu e în toate mințile, dar că cele pe care încă le mai are sunt suficiente pentru a putea fi suportat. După câteva aventuri împreună, ajungând să-l cunoască din ce în ce mai bine, Sancho Panza îl va îndrăgi pe don Quijote. Prietenia dintre cavaler și servitor, sinceră și dezinteresată, este una dintre temele pe care Cervantele le atinge în treacăt, dar care mi-a plăcut foarte mult. Învățându-l pe Sancho Panza să vorbească și să se comporte, don Quijote câștigă de partea lui un servitor devotat și un prieten de nădejde.

Celelalte personaje ale romanului ce cuprinde două volume publicate la distanță de zece ani, participă la aventurile lui don Quijote fragmentar, intersectându-se de mai multe ori cu drumul urmat de cavaler, în momente-cheie ale propriilor lor vieți. Păstorul de capre, înțeleapta Doroteea, câțiva cavaleri puternici și câteva domnițe frumoase au multe istorii încâlcite de povestit și mult mai multe de ascuns. Întorsăturile din viețile lor, cu tâlc, descoperite de don Quijote cu răbdare sau din greșeală, captivante, amuzante sau tragice, sunt sarea și piperul nebuniilor unui cavaler ca nimeni altul, la al cărui nume și acum, după ceva ani de când l-am descoperit, mă umflă râsul.

”Am răzbunat jigniri, am îndreptat strâmbătăți, am pedepsit cutezanțe, am biruit uriași și am doborât căpcăuni; sunt îndrăgostit, și nu din altă pricină decât că așa trebuie să fie cavalerii rătăcitori; și dacă sunt îndrăgostit, nu-s dintre aceia destrăbălați, ci dintre aceia platonici și înfrânați. Gândurile mele le îndrept totdeauna către ținte înalte, care sunt acelea de a face bine tuturor și rău nimănui.” (Miguel de Cervantes, Don Quijote de la Mancha, vol.2, p. 306-307)

Magda Lungu, 03 iulie 2020

Miguel De Cervantes – ”Don Quijote de la Mancha”

Editura Polirom, 2016, vol.I-702 pagini, vol.II-720 pagini

Traducere din limba spaniolă: Ion Frunzetti și Edgar Papu

Tweet