⧫ Extinderea domeniului luptei
Observator atent și lucid al lumii din jurul său, un informatician de treizeci de ani, care își practică meseria din inerție, ca o rotiță prinsă într-un mecanism complex, își studiază cu atenție colegii și le interpretează comportamentul ca pe o luptă nesfârșită pentru putere, bani sau plăcere. În momentul în care este trimis de companie în provincie, pentru a instrui utilizatorii unui program sofisticat, abia lansat, informaticianul își lărgește aria de observație, ceea ce îl ajută să emită o întreagă teorie despre nevoile, dorințele și judecata semenilor săi.
Singur, fără o iubită și lipsit de prieteni, informaticianul de treizeci de ani s-ar fi putut considera mulțumit de statutul său social, cel de analist-programator, destul de bine plătit, dacă n-ar fi fost golul din viața personală. Despărțirea de Veronique, petrecută în urmă cu doi ani, i-a lăsat un gust atât de amar încât tentativele timide pe care le-a făcut pentru a se apropia de o altă femeie, au fost din start sortite eșecului. Nici frumos, nici urât, serios, realist și taciturn, tânărul și-ar fi dorit să impresioneze reprezentantele sexului frumos, dar n-a mișcat un deget pentru a-și spori farmecul personal. Angajat fără idei sclipitoare sau inițiative care să-l pună în valoare, singur acasă și în concedii, petrecăreț de ocazie și doar la insistențele colegilor de muncă, informaticianul se întreba adesea dacă în felul acesta banal și repetitiv își va petrece tot restul zilelor. Și pentru ca timpul liber să nu i se mai pară nesfârșit și apăsător, informaticianul și-a propus să elaboreze teoria evoluției sociale a semenilor.
Din lipsă de ocupație între două contracte, informaticianul deja începuse să-și studieze colegii, pe ceilalți membri ai echipei extinse și eventualii clienți cu care era obligat să colaboreze, în ciuda faptului că detesta orice apropiere umană. Cu o experiență vastă în ceea ce privește primul contact cu clientul, căpătată în ani, informaticianul reușea să evite tăcerile penibile ale oricărui început, să dreagă ce au stricat alți membri ai echipei și, ce era foarte important, să nu vorbească atunci când orice cuvânt în plus ar fi putut schimba termenii contractului. Din toate aceste considerente și alte câteva, informaticianul a fost trimis de companie în provincie, într-un periplu de două săptămâni la Rouen, apoi o săptămână la Dijon, plus încă patru zile la La Roche-sur-Yon, pentru un ciclu de instruire a utilizatorilor unui program sofisticat, abia lansat de firmă pe piață.
Plecat pe 1 decembrie din Paris, împreună cu Tisserand, coechipierul care a fost teribil de încântat când a aflat cu cine va merge la instruire, tânărul, entuziasmat că își poate extinde munca de observare a semenilor, și nicidecum că este reprezentantul firmei, începe să urmărească cu atenție tot ce se întâmplă în jur. Aflat în imediata sa apropiere, Tisserand devine, fără a fi prevenit, subiectul unui studiu care, culmea!, îi oferă șansa de a se apropia nepermis de mult de informatician. Coechipieri în gară și în tren, simple cunoștințe în prima săptămână la Rouen și în weekend, cei doi bărbați devin prieteni atunci când informaticianul se îmbolnăvește și este internat, pe toată durata stagiului, în spital. Îngrijorat și binevoitor, în loc să se supere că a rămas de unul singur, cu toată instruirea pe cap, Tisserand și-a vizitat colegul la spital, i-a dus cărți și prăjituri și l-a înveselit cu glume și conversații, care altădată i s-ar fi părut banale, ba chiar penibile.
Întors din Rouen la Paris, fără să uite nici măcar o clipă de teoria evoluției sociale a semenilor, informaticianul și-a ordonat ideile și a elaborat o teorie a liberalismului, economic și social, o analiză dură a societății occidentale, care, în loc să-l bucure că a reușit să o finalizeze, l-a aruncat într-o depresie cruntă. Nemulțumit de viața personală anostă, de întreaga societate care funcționa după criterii stricte și obsedat de gândul sinuciderii, informaticianul ajunge la psihiatru, pe care îl consideră un colac de salvare și care îi sugerează să se interneze într-o casă de sănătate. După două luni de terapie la Rueil-Malmaison, medicamente, calmante și discuții cu psihologul, informaticianul a ieșit din spital convins că a bifat prima internare dintr-un șir de internări tot mai lungi, în instituțiii psihiatrice tot mai închise și mai dure.
Hotărât să rupă lanțul prăbușirilor urmate de internări prin spitale, tânărul trăiește în următoarea lună un delir al simțurilor, oscilând permanent între o sinucidere lașă și o luptă agonizantă cu sine, pentru supraviețuire și, poate, un dram de fericire. La capătul celor aproape patru săptămâni de la externarea din stabilimentul Rueil-Malmaison, în timpul unei plimbări prin pădurea Mazas, cu bicicleta, epuizat trupește, dar limpezit sufletește, informaticianul are o revelație care îi schimbă fundamental starea de spirit. Neterminată și nepublicată, teoria evoluției sociale a semenilor rămâne la stadiul de proiect suspendat.
„Îmi amintesc că la vârsta de șaptesprezece ani, pe când emiteam opinii aberante și tulburi despre lume, o femeie de vreo cincizeci de ani întâlnită într-un bar Corail îmi spusese: «O să vezi, cu vârsta, lucrurile devin foarte simple». Câtă dreptate avea!” (Michel Houellebecq, Extinderea domeniului luptei, p.112)
Magda Lungu, 05 iunie 2020
Michel Houellebecq – „Extinderea domeniului luptei”
Editura Polirom, 2016, 192 pagini
Traducere din limba franceză de Emanoil Marcu
———— ❖—————————
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu