Nora Iuga

⧫ Hai să furăm pepeni

Martoră fără de voie a unui subiect de senzație întins ca un elastic de presa românească, Nora își amintește de anii copilăriei în care ea, Norica de atunci, avea vârsta fetiței rome despre care se discuta acum, atât de aprins, pe toate posturile.

Ce se întâmplase? La zece ani, vârstă la care majoritatea copilelor încă se mai joacă cu păpușile, o fetiță dintr-o comunitate romă rămăsese însărcinată. Sarcina se dezvoltase normal până la șase luni după care, copila ajunsese într-un spital din Londra specializat în întreruperi de sarcină, făcuse avort și se întorsese în țară așteptată cu sufletul la gură de toți curioșii dornici să afle noi amănunte. Subiectul șocant, întors pe față și pe dos de specialiștii din domenii diverse, fusese deja dezbătut în direct și transmis pe toate canalele, dar mai lipsea ceva, finalul. Urmărind pas cu pas întreaga poveste, scriitoarea s-a simțit copleșită de un torent de amintiri îndrăznețe pe care le-a reînviat povestindu-le exact așa cum s-au întâmplat atunci, dar analizându-le cu mintea de acum.

Cele două povești de viață, cea a fetiței rome și cea a scriitoarei, cu puncte comune sau fără nicio legătură între ele, se contopesc sau se întrepătrund alcătuind o poveste supercalifragilisticexpialidocious. Pledoariile din jurul subiectelor extrem de serioase ca sexualitatea infantilă, incestul și violul continuă cu filosofări despre anormalitatea normalului sau însingurarea ultimilor ani de viață după care alunecă, pe nesimțite, în evocări despre propria copilărie în care Norica, eleva brunetă și fricoasă era terorizată de o profesoară care o pedepsea să stea în genunchi, într-un colț al clasei din vechea Școală Primară „Regina Maria”.

Incredibil, inepuizabil și incalificabil, romanul Norei Iuga, sincer, comparativ, provocator, este o joacă în care cuvintele zburdă, ideile se sucesc și se răsucesc, iar extremele se aproprie din ce în ce mai tare până ce se ating pentru ca în clipa imediat următoare să se respingă. Maraton introspectiv savuros, memorialistică teribil de curajoasă, ficțiune cât să închege, iar de restul acadele, romanul Norei Iuga, dulce-acrișor și ceva fermecător, este o altfel de literatură.

„Eu cred cu adevărat că există oameni aleși: știu sigur că sînt un asemenea specimen, cum la fel de sigură sînt că n-am nici un merit în toată treaba asta. Așa au căzut zarurile!” (Nora Iuga, Hai să furăm pepeni, p.150)

Magda Lungu, 15 martie 2020

Nora Iuga – „Hai să furăm pepeni”

Editura Polirom, 2015, 200 pagini

Tweet