Elias Canetti

⧫ Orbirea

Aparținând marilor cărți ale literaturii secolului trecut, Orbirea lui Elias Canetti este romanul în care toate personajele, deși aparțin unei singure lumi, trăiesc în universuri paralele în care firescul cuiva este absurdul altcuiva. Toți au un trecut și o teamă, o obsesie și o vis încă neatins, aproape de limita nebuniei.

Savantul Peter Kien, posesorul unei biblioteci imense pline de volume unice sau extrem de rare, este un inadaptat. Cunoscător a peste douăsprezece limbi orientale și a câtorva occidentale, extrem de exigent cu sine însuși, a publicat studii care i-au creat faima de cel mai mare sinolog al epocii sale. Ajuns pe cele mai înalte culmi ale recunoașterii, a refuzat orice carieră universitară propusă și a fugit din lumea academică autoexilându-se printre cărți, într-un apartament minuscul și auster. Colegii și puținii prieteni pe care i-a evitat în repetate rânduri l-au uitat treptat-treptat și locul lor a fost luat de spaima chinuitoare că, în curând, va orbi.

Therese, menajera care, după opt ani, îi devine soție savantului, este întruchiparea lumii mediocre care supraviețuiește doar pentru a-și satisface propriile nevoi primare. La polul opus savantului pierdut în visare sau în filosofii, Therese, sluga banilor, știe foarte bine ce vrea și face orice pentru a obține ce își dorește. După ce formează un cuplu, ciocnirile dintre ei sunt inevitabile, dialogurile memorabile, iar interpretările pe care fiecare le atribuie gesturilor și cuvintelor celuilalt, sunt hilare. Kien, iritat de amestecul femeii în lumea lui de studiu sau de liniște, respinge metodic orice încercare de apropiere a singurei ființe care îndrăznește să-l perturbe cu cereri pe care le consideră fără niciun rost, în timp ce Therese, hotărâtă să capete de la domnul bărbat ceea ce consideră că i se cuvine, își susține drepturile cu argumente de tot râsul. În timp, micile bătălii de început ale cuplului se transformă într-un adevărat război al nervilor.

Piticul cocoșat, Fischerle, un escroc deghizat în victimă, omul tavernelor, mai grobian decât Mr. Grob – chiar el -, este vânzătorul pentru care Therese face o pasiune. Lipsită de afecțiunea pe care soțul nu i-o poate oferi, Therese s-ar fi îndrăgostit și de-o pereche de pantaloni atârnată pe un umeraș, dl. Grob nefiind altceva decât obiectul unei iubiri platonice pe care a stârnit-o fără de voie și la care nu participă. Alături de Therese și Fischerle, Benedikt Pfaff, voinic și roșcovan, fost polițist ajuns intendent după pensionare, o brută care-și ucide nevasta în bătaie, vine să întregească un amalgam de personaje atât de bine costruite încât e greu de crezut că romanul aparține unui scriitor abia trecut de douăzeci de ani.

Primele două părți ale romanului, Un cap fără lume și Lumea fără cap, sunt halucinante și etalează o lume stranie în care fiecare personaj, scăpat din propriul lui azil de nebuni, nimerește, din greșeală, în azilul altui personaj. În toată această demență, cel mai potrivit să facă ordine e nimeni altul decât un psihiatru, o somitate, pe care Elias Canetti îl introduce admirabil, în partea a treia a romanului, Lumea din cap. Fost medic ginecolog ajuns director al unui ospiciu parizian -după asasinarea predecesorului-, Georges, fratele lui Peter Kien, primește de la acesta o telegramă care-i ridică un mare semn de întrebare. Având în spate un noian de experiență, Georges Kien vine, provoacă discuții, ascultă păreri, pune lucrurile cap la cap și restabilește un echilibru extrem de fragil, zdruncinat la puțin timp după ce-și ia rămas bun de la Peter. Finalul romanului, incendiul care cuprinde cărțile lui Peter, este apoteotic.

Deși este o lectură facilă și plăcută - personajele acționează și reacționează firesc, iar naratorul observă și povestește-, romanul are subtilități greu de prins și trimiteri la o filosofie îndeajuns de bine stăpânită pentru a fi adaptată unui caracter complex. Rafinat și de critic, Elias Canetti își face simțită prezența extrem de rar, pe ici, pe colo, elegant și subtil.

”Orbirea este o armă împotriva timpului și a spațiului; existența noastră – o singură, imensă orbire, cu excepția puținului pe care-l aflăm prin simțurile noastre modeste -, modeste atît ca esență, cît și ca rază de acțiune. Principiul care domnește în cosmos este orbirea. Ea prilejuiește o concomitență a lucrurilor, care ar fi imposibilă dacă ele s-ar vedea reciproc. Ea permite curmarea bruscă a timpului atunci când nu-l mai putem înfrunta.” (Elias Canetti, Orbirea, pag.77)

Magda Lungu, 28 februarie 2020

Elias Canetti – ”Orbirea”

1981 - Premiul Nobel pentru Literatură

Editura Polirom, 2008, 570 pagini

Traducere din limba germană: Mihai Isbășescu

Tweet