⧫ Zenobia
O poveste neobișnuită în care un distins poet, personajul principal al provocatorului roman, se îndrăgostește, la prima vedere, de o necunoscută întâlnită în casa acoperită de ierburi a unui bărbat pasionat de plantele medicinale. În acea dimineață de iulie, scăldat de ploaia care îl udase leoarcă, poetul bătuse la poarta domnului Sima, un fel de pensionar, și fusese învitat la un ceai nu înainte de a fi prevenit că, în odaia de sus va mai întâlni câteva persoane. Obosit și înfrigurat, deși ar fi vrut să se odihnească, poetul va accepta invitația și va servi ceaiul în compania lui Dragoș, Iason, Petru și a frumoasei necunoscute pe care, neștiind cum o cheamă, o va numi Zenobia.
Găsită leșinată în mlaștini de Petru, copilul-bărbat, Zenobia fusese trezită de brutalitatea josnică a lui Iason, un personaj ostil și violent care împărțea lovituri de bocanci și vorbe grele oricărei ființe nefericite, aflate în raza sa de acțiune. Pentru a o salva de loviturile lui Iason și pentru că s-a îndrăgostit fulgerător, poetul o va lua pe Zenobia din casa domnului Sima și o va duce în mlaștini. Un timp, cei doi îndrăgostiți vor locui într-o scorbură, iar în miezul iernii, vor fi vizitați de domnul Sima și rugați să-l accepte în casa lor și pe Dragoș, un personaj ciudat, un fel de mort-viu primit în dar de pensionar de la altcineva. Cu un zâmbet blând și haine care nu se mai purtau de câteva mii de ani, Dragoș avea nevoie de un spațiu suficient de mare încât să încapă o masă pe care mortul-viu dormita în permanență și de pe care cobora, foarte rar, și doar atunci când era absolut necesar să se mute dintr-un loc în altul. Nici mort, nici viu, blajinul Dragoș nu avea necesități fiziologice sau nevoi intelectuale și va fi primit în scorbura lărgită a celor doi îndrăgostiți până când poetul și Zenobia se vor hotărî să părăsească mlaștina și să se întoarcă în oraș.
Întors în capitala din care plecase după terminarea facultății, poetul va fi găzduit de fosta lui iubită, Maria, în atelierul ei de lucru, plin cu tablouri ciudate, întoarse cu fața la perete. Îndrăgostită fără de speranță de poet, Maria se bucurase să-l ajute chiar dacă văzuse că era însoțit de Zenobia și de Dragoș. Știindu-l în atelierul ei și vizitându-l din când în când, fosta iubită se amăgea că o mică parte din poet îi aparține, așa cum și poetul se amăgea că Dragoș, mortul-viu, și Zenobia, îi aparțin numai lui. Numai că, după o perioadă de acomodare în trei, un băiețel ciudat s-a împrietenit cu Dragoș, iar după un timp au plecat amândoi, iar Zenobia și-a găsit de muncă și a fost nevoită să respecte un program în care poetul nu era inclus. Singur și trist, comtemplând foi cu poheme sau citind fragmente de reportaje decupate din ziare, poetul își va aminti de copilărie, adolescență și studenție, primii ani de viață care l-au marcat atât de mult, încât a luat hotărârea de a fugi în mlaștini.
Mai mult decât foștii prieteni, majoritatea niștre jigodii sau de chinuitoarele nedreptăți trăite, - de vreo două ori, de exemplu, am fost vârât cu sila într-o încăpere instituțională, unde am stat, ce e drept, nu prea mult, printre borfași de treabă -, hotărârea poetului de a evada din cotidian va fi întărită de toate prezențele feminine de la care va învăța câte ceva. Începând cu fata cu ochi albaștri pe care a umilit-o în copilărie pentru că era prea înaltă, avea peste doi metri…, continuând cu doamna cam Gerda, o doamnă vieneză care honhănea cuvintele înlocuindu-l pe r cu h, și care-I plictisea la optzprezece ani cu avansuri nedorite, și terminând cu Maria, un „cadavru cu aripi de înger”, asuprită de părinți și terorizată de fostul soț, Ioachim, poetul se va apropia de idealul Femeii-Spirit, nu iubita, ci iubirea însăși, emoția supremă, sentimentul pe care îl definește ca pe un miracol, - înțelegeți că trăim într-o pasăre imensă care ne poartă în ea”-, și pe care îl va personifica numindu-l Zenobia.
Mutat după plecare mortului-viu Dragoș deasupra unui bloc, într-un fel de colivii aeriene legate între ele printr-un coridor îngust și izolate de restul clădirii, și gândindu-se la Zenobia ca la martorul și arbitrul existenței mele , Gellu poetul se va desprinde de Gellu personajul principal al romanului fantastic, și îi va oferi cititorului două ipostaze ale unei singure vieți: cea reală, umană și imperfectă și cea abstractă, ideală, spre care tinde artistul dependent de emoție, de simțuri, de propria lui creație. Personificând în Zenobia dragostea ideală, sublimul, poetul va pendula fără teamă între realitatea adevărurilor incomode și irealitatea fantasticului, convins că există și că în orice moment va putea evada în oaza lui de liniște. Refugiat în brațele Zenobiei ca un actor în spatele cortinei, departe de lume și de neîmplinirile ei, poetul își va putea lua răgazul de a se regăsi după ce a fost pustiit de acea emoție copleșitoare, involuntară și inexplicabilă, fără de care artistul nu s-ar putea exprima.
„Învăluit în orgolioasa axiomă a iubirii noastre, o simțeam atât de legată, de încorporată mie, încât aproape că n-o mai vedeam, cum nu-ți vezi propria retina. Astfel, fanatică, adâncă noastră uniune se topea într-o singurătate dublă al cărei unic ecou îl ascundeam în mine ca pe un talisman.” (Gellu Naum, Zenobia, p.109)
Magda Lungu, 30 august 2019
Gellu Naum – „Zenobia”
Editura Polirom, 2014, 224 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu