⧫ Musashi
(Musashi, vol. I » ... » continuare)
După ce a câștigat definitiv războiul cu Școala Yoshioka, Musashi a pornit în căutarea delicatei Otsu, știind că fata i se va împotrivi lui Matahachi și va încerca să fugă. Pe drum este atacat de Muso Gonnosuke, un țăran tânăr, care visa să devină samurai, întemeietorul tehnicii de luptă cu parul. La fel de buni și la fel de tineri, Musashi și Gonnosuke devin prieteni după o confruntare din care amândoi au avut multe de învățat. Considerându-se norocos că a primit o lecție folositoare, neplătită cu o viață de om, Musashi plecă mai departe către izvorul termal de la Shimosuwa. Jefuit pe drum de hoți, la fel ca Matahachi, în loc să-și plângă de milă, apoi să încerce să se răzbune, așa cum a procedat prietenul său din copilărie, Musashi recunoaște că a fost păcălit de o loază și își promite să fie mai atent pe viitor cu lumea din jurul lui. Deși habar n-avea, nu era atât de sărac cum se credea, deoarece, cu câteva zile în urmă, într-o clipă de neatenție, Ishumoda Geki, vasalul seniorului Date Masamune, îi strecurase în sacul de călătorie o pungă cu bani, sperând că în felul acesta îi va ademeni să intre în slujba seniorului.
Amuzat de vicleșului lui Geki și încântat de generozitatea acestuia, deși tentat de oferta care i-ar fi adus o slujbă bună de ronin și bine plătită, Musashi era mai hotărât ca oricând să se descurge singur, chiar dacă asta ar fi însemnat să doarmă în aer liber, să rabde de foame, să umble în zdrențe și să sufere cumplit după Otsu cea răpită de Matahachi și după Jotaru, primul elev, puștiul care s-a ținut după el ca scaiul și pentru care, pentru câșiva ani, a fost tată și profesor. Copil abandonat de părinți la o vârstă fragedă, Jotaro l-a venerat pe Musashi din clipa în care l-a văzut pentru prima oară. Speriat de Matahachi în noaptea în care a fost răpită Otsu, Jotaro a fugit încotro a văzut cu ochii, iar la Yakuoin, în Takao, l-a întâlnit pe Daizo din Narai. Cunoscut întregii țări pentru donațiile exagerate făcute templelor, Daizo, negustor de plante medicinale, a stârnit interesul puștiului de cincisprezece ani. Isteț și curajos, Jotaro s-a lipit de Daizo ca o umbră și a descoperit că bărbatul, negustor de ochii lumii, era de fapt o iscoadă a unuia din cei doi daimyo care se luptau pentru putere.
Rămas fără Jotaro, Musashi îl primește ca învățăcel pe Iori Sannosuke, un băiețandru de doisprezece ani, bucălat în obraji și la fel de căpos ca Jotaro, dar mult mai binecrescut. Neobosit și practic, Iori îl ajută pe Musashi să ridice o stavilă în calea apelor, într-un sat amenințat în permanență de o handă de tâlhari, ba, mai mult decât atât, îl sprijină în lupta împotriva bandiților, împrietenindu-l cu femeile și bătrânii pașnici, care, deși erau de zece ori mai numeroși decât „diavolii muntelui”, nu îndrăzneau să se apere. Ridicând o mică armată formată din oameni neinstruiți, dar dornici să-și vadă liniștiți de muncă și de gospodărie, Musashi îi pune pe fugă pe bandiți, arătându-le sătenilor ce pot face atunci când sunt uniți. Plângând de bucurie că au scăpat de satanele din munți. După plecarea lui Musashi către Edo, sătenii au povestit rudelor și prietenilor cele întâmplate, iar pățania a juns la urechile lui Sasaki Kojiro Ganryu, un ronin la fel de puternic ca Miyamoto Musashi, dar josnic și cumplit de rău la suflet.
Enervat la culme de faima lui Musashi, Kojiro începe să-l denigreze, ajutat fiind și de calomniile împrăștiate de bătrâna Osugi, mama lui Matahachi, care a urmărit-o ani întregi pe Otsu cu o ură mocnită și ar fi ucis-o fără să clipească dacă ar fi găsit momentul potrivit. La polul opus cotoroanței, buna și blânda Otsu a încercat să o convingă pe bătrână că Matahachi a fost cel care a părăsit-o, nu invers, și că dragostea ei pentru Musashi este prea profundă pentru a fi domolită. Mereu în contratimp, ca soarele și luna, urmăriți de fantomele trecutui și judecați strâmb de oameni, Otsu și Musashi reușesc să se revadă cu puțin înainte de marele final, lupta dintre cei mai puternici doi samurai, Musashi și Kojiro, pe care Miyamoto Musashi o câștigă nu prentru că ar fi fost cel mai puternic sau mai bine pregătit, ci pentru că acolo, pe insulă, când erau doar ei doi, față în față, Musahi a simțit ceva, nici el nu știa prea bine ce, un fel de liniște interioară, de parcă ar fi intrat într-o armonie perfectă cu universul.
„Ținta finală a Căii Sabiei este asigurarea păcii. Din cauza asta am ajuns la concluzia că ideile mele sunt doar visuri. Visuri copilărești. Va trebui să-nvăț să fiu slujitor umil la doi zei, unul al armei, celălalt al pensulei. Înainte să conduc națiunea, voi fi nevoit să învăț ce le voi spune oamenilor.” (Eiji Yoshikawa, Musashi, vol.II, p.451)
Magda Lungu, 03 mai 2019
Eiji Yoshikawa – Musashi
Editura Polirom, vol.I-II, 880-664 pagini
Traducere din limba japoneză de Angela Hondru
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu