⧫ O dragoste
Singur, ajuns aproape de mijlocul vieții, misogin, neplăcut la prima vedere și greu de suportat un timp mai îndelungat, arhitectul Antonio Dorigo este convins că pentru el nu există femeia potrivită. Adept al iubirii măsurate cu ora și vândute de prostituate, Antonio o întâlnește într-o casă de toleranță pe Laide, o balerină cu chip de înger și suflet de lucifer întunecat. Bolnav de dragoste pentru superba balerină și dependent de trupul ei tânăr, fără cusur, Antonio soarbe cupa nefericirii până la ultima picătură, convins că fără Laide nu mai există viață.
Cu câteva luni înainte de a cumpăra tandrețea balerinei, oferită de generoasa doamnă Ermelina în așa-zisul salon din apartamentul dumneaei, de la etajul al șaselea al unui bloc despre care n-ai fi spus că ascunde o casă de toleranță, Antonio Dorigo a întâlnit-o pe Laide întâmplător, pe via Garibaldi. În drumul său de la birou spre casă, într-o seară de toamnă, a sesizat la un moment dat că în fața lui mergea o fată cu o rochiță scurtă, o ținută trufașă și un chip copilăros pe care și-l oglindea în vitrinele luminate ale magazinelor. Atras fără să fi înțeles motivul de fata zveltă, cu părul lung și foarte negru, Antonio a urmărit-o pe Laide o bună bucată de timp, din curiozitate sau poate pentru că nu avea altceva mai bun de făcut. Înainte ca tânăra elegantă, în jur de optsprezece ani, să dispară într-un gang, fata a întors o clipă capul și l-a privit, iar pentru Antonio, acea secundă în care ochii li s-au întâlnit a fost ca o străfulgerare.
Fără să-și amintească de străinul care i-a zâmbit într-o seară de toamnă, pe via Garibaldi, Laide l-a reîntâlnit pe Antonio în salonul doamnei Ermelina și l-a tratat ca pe orice alt client, venit să-și cumpere marfa pe care ea știa ca nimeni altcineva să o vândă. Amețit de căldura trupului atât de tânăr și de primitor și de dansul în doi pe care balerina îl executa cu grație și fără urmă de sfială, Antonio i-a cerut doamei Ermelina încă o întâlnire cu Laide, apoi încă una și, pe negândite, a tot gustat din fructul interzis până când a devenit dependent de aroma care-l făcea să plutească. Din ce în ce mai îndrăgostot de Laide, Antonio Dorigo încearcă să o cunoască pe balerină și în afara apartamentului codoașei Ermelina. Încolțită de întrebările indiscrete ale arhitectului și îndeajuns de isteață pentru a înțelege că a tras lozul câștigător, Laide îi toarnă lui Antonio o ploaie de minciuni pe care bărbatul, cu toate că nu le crede, le acceptă de teamă de a nu-și pierde jucăria preferată.
Zi după zi și lună de lună, Laide și Antonio se complac într-un joc periculos, în care ea minte cu nerușinare și își vinde nurii pe bani grei, iar el, umilit sau ignorat, refuză să înțeleagă că pasiunea lui bolnavă pentru o femeie care îl folosește, nu poate fi numită dragoste. Nereușind să o cucerească pe Laide, Antonio o cumpără cu un apartament și o sumă lunară, dar nici această variantă nu reușește să o îndepărteze pe balerină de viața de prostituată care îi oferă distracția și luxul pe care arhitectul nu i le poate asigura. Tratând-o ca pe o marfă expusă pe tarabă, și nu ca pe o ființă umană, împreună cu care ar fi putut avea o famile sau alături de care s-ar fi putut afișa în societate, Antonio îi oferă Laidei toate motivele pentru a-l respinge și a-și bate joc de banii și onoarea lui.
Dureros și inuman, războiul dintre cei doi amanți îi rănește îngrozitor de tare pe amândoi și se prelungește, presărat cu despărțiri și împăcări, până când Antonio cedează și acceptă că, indiferent dacă este cu el sau cu oricare alt bărbat, Laide nu poate fi mai mult decât o prostituată, un mod de viață pe care și l-a ales, la care nu vrea să renunțe și care vine la pachet cu toate minciunile și trădările ei. Însărcinată și nefericită, Laide se mută cu arhitectul de cincizeci de ani, pe care îl privește ca pe un colac de salvare, dar căruia nu-i poate oferi decât ceea ce este și nimic mai mult.
„Și totuși, cu una dintre acele aparent absurde intuiții sufletești, de care pe moment nu ții seama, însă rămân înăuntru, ca să iasă la lumina peste luni și ani, când mecanismul destinului se va pune în mișcare, Antonio a avut un presentiment: de parcă întâlnirea aceea ar fi avut importanță în viața lui, de parcă fulgerătoarea întâlnire a privirilor ar fi stabilit fără știrea lor o legătură neștirbită în veșnicie.” (Dino Buzzati, O dragoste, p.23)
Magda Lungu, 02 martie 2019
Dino Buzzati – „O dragoste”
Editura Polirom, 2013, 240 pagini
Traducere din limba italiană de Smaranda Cosmin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu