⧫ O sută de ani de zile la Porțile Orientului
Barzovie, fost voievod al Moldovei prin secolul al XVII-lea, pornește din Iași către Istanbul cu speranța că-și va recâștiga tronul pierdut după ce a fost mazilit pe nedrept de sultan. În același timp cu Vodă, călugărul Metodiu pleacă și el spre Roma, cu misiunea secretă de a-l implora pe Papă să încheie o alianță cu Moldova, menită să pună capăt amenințării otomane. În călătoriile lor lungi și pline de aventuri, cei doi temerari și însoțitorii lor descoperă locuri noi și întâlnesc o mulțime de personaje pitorești dornice să le împărtășească străinilor poveștile lor uluitoare.
Pe la 1600 și ceva, călugărul Metodiu și Iovănuț, un tânăr extraordinar de înalt, cu picioarele rășchirate, pistruiat, cu părul cânepiu și ochi șireți, s-au pornit din Vaslui către Roma, cam în același timp cu trei oameni și trei cai porniți din târgul Ieșilor către Istanbul. Mazilit de sultanul otoman pentru un motiv de care Înalta Poartă nu-și mai aducea aminte, măritul Domn Barzovie, însoțit de spătarul Vulture și de Broanteș cel cu limba tăiată, au plecat la drum cu gândul de a-i cere Preamăritului să-și schimbe nedreapta judecată. Întâlnindu-se toți cinci la hotarul Moldovei, la un chef tătărăsc cu cărnuri de tot felul înmuiate în sosuri apetisante, după ce au mâncat ca sparții, Vodă mazilitul a hotărât ca grupul său să purceadă degrabă spre Stambul, iar călugării să se întoarcă în Moldova, pentru că n-au ce căuta în Roma papalității.
Nemulțumiți, dar nedorind să-l supere pe Barzovie, călugării s-au îndreptat către Vlaslui, dar s-au oprit pentru odihnă și ceva de mâncare la hanul Stăniloaiei, o hangiță cât malu', harnică și mai ales dornică să-și mulțumească drumeții cu bucate pe săturate, vinuri nebotezate și povești depănate la ceas de taimă, de mușterii care mai putea vorbi fără să li se împleticească limba-n gură. Învățați să asculte și răbdători din fire, așa cum le șade bine unor fețe bisericești, Metodiu și Iovănuț au ascultat poveștea lui Parnasie oieru, cel vizitat de Michiduță, a lui Cancioc, cu ursul îndrăgostit lulea de băcița Mădălina, s-au minunat mai mult de priceperea povestitorilor decât cele auzite după care au plecat mai departe, pe drumul Pașcanilor, dând nas în nas cu frații Stănciulesc, Vasile și Demeter, doi haiduci care stăpâneau codrii, și calul lor, Nestor, un năzdrăvan care lua urma boierilor ticăloși și prindea iepuri mai iute decât un câine de vânătoare.
În timp ce înaltele fețe bisericești urcau spre Iași, Vodă mazilitul, spătarul Vulture și Broanteș înaintau cu repeziciunea cailor spre Istanbulul în care nu-i aștepta nimeni. Primit de vizirul plictisit de reclamațiile nemulțumiților vasalilor imperiului, Barzovie-ex-Vodă se plânge de nedreptatea sultanului Beșiktaș Mehmet Hamza, născut în satul Galatasaray, pe 10 noiembrie 1582, și este trimis în sala de forță în care Luminăția Sa se ridica ostenit, dar pe deplin mulțumit că i-a reușit cea de-a 203-a flotare. Diplomat deși habar nu avea cine este Barzovie și de ce a fost mazilit, sultanul îl ascultă două minute după care îl dă, tot diplomat, afară. Mâhnit că nu a obținut nimic, nici măcar o promisiune, Barzovie părăsește Istanbulul cu o corabie grecească, însoțit de cei doi prieteni moldoveni și de Cosette, o țigăncușă de vreo 21 de anișori pe care Broanteș a văzut-o în crâșma lui Kir Haciaturian din Stambul și după care i s-au aprins câlcâiele.
Cu un umor debordant, care maschează cu pricepere un simț ascuțit al observației și o luciditate care analizează în ansamblu și extrage detaliul semnificativ, povestea celor doi călugări și trei curteni plus Cosette continuă cu episoade din ce în ce mai amuzante, pe măsură ce cititorul se împrietenește cu istoria secolului al XVII-lea și cu dulcele grai moldovenesc ce învăluie ușor, răsfață delicat și seduce mai repede decât te-ai fi așteptat. Povestitor talentat, Ioan Groșan își plimbă personajele de-a lungul și de-a latul Moldovei, de la Iași până în Delta Dunării, și hăt departe, în Roma papală, Veneția gondolelor sau Istanbulul sultanilor, se distrează pe cinste parodiind voievozi detronați, sfetnici vicleni și obiceiuri necurate și ne invită să ne delectăm cu o tragi-comedie istorico-aventuroasă care a amuzat până și cenzura comunistă, înainte de 1989, și a fost distinsă trei ani mai târziu, în 1992, cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România.
„Castelul își ridica înfricoșător surii păreți pe geana unui deal, nălucindu-se negru în calea singuraticilor drumeți. Nouri de corbi se învolburau la apus în juru-I; în nopțile fără lună vânturile șuierau dându-i ocol și un vaiet subțire, înjunghiat, se auzea ieșind din ziduri.” (Ioan Groșan, O sută de ani de zile la Porțile Orientului, p.170)
Magda Lungu, 29 iulie 2018
Ioan Groșan– „O sută de ani de zile la Porțile Orientului”
Editura Polirom, 2012, 272 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu