⧫ Particulele elementare
Plin cu întâmplări ciudate, cu opinii și mai ciudate, cu trimiteri dese la fenomenul New Age, alert și cu un final neașteptat, romanul celor doi frați vitregi, Bruno și Michel, impresionează prin destinele tragice ale celor doi bărbați cu caractere și stiluri de viață diferite. Bruno, un copil nedorit, abandonat de părinți, crescut de bunici, batjocorit de colegii de la internat și respins de toată lumea, va deveni un adult complexat, misogin și dezorientat care încet, încet își va pierde mințile. Crescut tot de bunici, dar educat și înconjurat de prieteni, Michel se va orienta către o carieră științifică și va deveni un cercetător ilustru, complet detașat de micile drame omenești. Surprinzător, când vor trece de pragul de 40 de ani, amândoi frații vor realiza că le lipsește ceva și vor începe să se întrebe de ce sunt atât de nemulțumiți.
Născut în martie 1956, într-un cuplu modern format dintr-un bărbat păros ca un maimuțoi și o femeie superbă, Bruno Clement a fost expediat de părinți la bunicii dinspre mamă la câteva luni după ce a împlinit trei ani. Tatăl maimuțoi, Serge Clement, un chirurg estetician ambițios, proprietarul a două clinici de înfrumusețare cumpărate cu banii primiți de la socri, a fost cel care a găsit soluția salvatoare când a descoperit că mama pruncului, Janine, era mai interesată de reporterului de televiziune Marc Djerzinski decât de soț și de copil. Divorțată de Serge imediat ce a scăpat de Bruno și însărcinată din nou, dar cu copilul lui Djerzinski, Janine l-a născut pe Michel în iunie 1958, dar nici al doilea copil nu i-au trezit instinctele materne.
Șocat de lipsa de interes a Janinei pentru copilașul care plângea în continuu de foame și de frig, tatăl lui Michel și-a luat fiul și l-a dus la Yonne, ținutul de baștină al mamei sale bătrâne, dar teribil de încântată că are un nepoțel. Zece ani mai târziu, în vara anului 1968, îl regăsim pe Michel în Charny, înconjurat de prieteni de vârsta lui, elev cu rezultate excepționale la școală, cititor interesat de cărți și reviste și un excelent povestitor. Peste următorii doi ani, în 1970, Michel va primi în dar, de la bunică, o trusă a Micului chimist, iar curiozitatea lui pentru chimie, apoi pentru biochimie, se va transforma rapid într-o pasiune de-o viață. La treisprezece ani, Michel se va înscrie la cursul de germană și o va cunoaște pe Annabelle, colega care îi va deveni cea mai bună prietenă, dar pe care o va trăda fără niciun regret pentru a se dedica, chiar din primul an de facultate, geneticii.
În timp ce Michel făcea primii pași în lumea științei, Bruno și-a pierdut, pe rând, bunicii, prietenii, inocența și demnitatea. Bătut și umilit în internatul școlii, Bruno a căzut victimă găștilor de băieți mai mari, niște brute lăsate în voia soartei de părinți și imposibil de educat de pedagogii îngroziți de atâta sălbăticie. Ireversibil transformat în victimă, Bruno nu-și va mai reveni niciodată din coșmarul internatului, dar, de dragul fratelui mai mare, pierdut în copilărie și regăsit la moartea Janinei, va încerca să ducă o viață cât de cât acceptabilă. În pragul vârstei de patruzeci de ani, profesor de literatură, fricos, complexat, vulgar și singur, după nu știu câte relații eșuate, ani întregi de terapie și o singură iubire, de-o vară, Bruno va abandona lupta cu viața și se va interna, de bunăvoie și pentru totdeauna, într-o clinică de psihiatrie.
Martor al distrugerii fratelui mai mare, incapabil să îl înțeleagă sau să îl ajute, Michel își va continua cariera începută în studenție, va publica articole științifice, va coordona echipe de cercetare și va ajunge unul dintre cei mai cunoscuți și mai respectați geneticieni ai secolului, iar la 40 de ani o va reîntâlni pe Annabelle, prietena din copilărie. Iubit de femeia care l-a așteptat o viață, bogat și în culmea carierei, savantul care a cucerit universul micro va fi învins de un cancer care îi va răpi singura șansă la o viață în doi. Nemulțumit, insingurat și incapabil să mai trăiască fără Annabelle, Michel va dispărea în Tibet lăsând în urma lui caietele cu însemnări și formule, o comoară care va fi găsită, peste ani, de un alt cercetător care îi va continua munca și va obține rezultate incre
Acest roman, scris de Hubczejak, continuatorul lui Djerzinski, așa cum ne sugerează Houellebecq spre finalul poveștii, este un omagiu dedicat omului, acelui individ egoist și crud, dar care n-a încetat niciodată să creadă în bunătate și în iubire, pe cale de dispariție, înlocuit treptat de reprezentanții noii specii, umanoizi fericiți, modificați genetic în laboratoarele gândite de Michel. Uimitor acest sfârșit al unui roman de o tristețe devastatoare.
„Sunt oameni care trăiesc șaptezeci sau chiar optzeci de ani cu gândul că există mereu ceva nou, că aventura îi așteaptă, cum se spune, la colțul străzii; până la urmă, aproape că trebuie uciși, sau măcar schilodiți bine, ca să le vină mintea la cap.” (Michael Houellebecq, Particulele elementare, p.311)
Magda Lungu, 25 mai 2018
Michel Houellebecq – „Particulele elementare”
Editura Polirom, 2012, 348 pagini
Traducere din limba franceză de Emanoil Marcu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu