⧫ Un om sfîrșit
Copil fără copilărie, un singuratic care pe la șase-șapte ani stătea aproape tot timpul serios și încruntat, departe de veselia jocurilor celorlalți băieți de vârsta lui, adolescent melancolic și posac pierdut în gânduri sau rătăcit printre rândurile unei cărți de curând descoperite, și tânăr hotărât să schimbe o lume meschină, învechită și torturată de prejudecăți, un om sfârșit se confesează, într-un roman autobiografic, portretizând imaginea unui intelectual lucid și acid, lacom de cunoaștere, dar mâncat pe dinăuntru de controverse, temeri și o profundă dezamăgire față de mediocritatea lumii din jur.
Elevul silitor al celor doi profesori emeriți: natura și biblioteca
Născut cumplit de sărac, urât și palid, singurul copil al unei familii burgheze a descoperit, în primul an de școală, biblioteca tatălui său. Ascunsă în fundul casei, într-o cămăruță care dădea spre acoperiș, faimoasa bibliotecă era alcătuită din vreo sută de volume înghesuite într-un coș de nuiele rupt și abandonat. Fără a face deosebirea între istorie și legendă sau între realitate și închipuire, micul cititor a început să răsfoiască tomurile cu cotoarele rupte, desperecheate, unsuroase și mototolite, iar lumea magică descoperită între două coperte de carte l-a încântat atât demult cu poveștile ei neștiute și fermecătoare, încât l-a cucerit pentru totdeauna. După câțiva ani de lecturi îndârjite și dezordonate ale tuturor tomurilor din coș, ale volumelor împrumutate de pe la rude și ale câtorva cărți cumpărate din puținii bani ceruți de la părinți, școlarul de doisprezece ani a aflat de la un băiat ceva mai mare că în oraș există biblioteci vaste și foarte bogate, la îndemâna tuturor, unde între anumite ore puteai să mergi să ceri orice cărți doreai și, ceea ce era mai important, să le citești fără nici o cheltuială.
Disperat să ajungă cât mai repede în paradisul atât de mult dorit, copilul va minți că are cincisprezece ani, iar după trei încercări nereușite, va izbuti să pătrundă în biblioteca înțelepciunii veacurilor devenind, în foarte scurt timp, unul de-al casei. Fără nicio experiență, fără călăuză și fără niciun plan, dar cu toată furia pasiunii, școlarul, apoi adolescentul liceean, va devora sute de cărți descoperind, rând pe rând, în după amiezile de după ore, istoria, geografia, literatura și filosofia lumii, iar în vacanțele la țară, drumuri singuratice și pustii, ocolite de oameni, care îl plimbau prin natura puțin monahală și franciscană a Toscanei, cam aspră și cam sumbră, dar mult mai frumoasă decât naturile cu portocali, palmieri și smochini de India, atât de apreciate de italienii din sud și de turiștii veniți de departe, să admire Italia și să respire parfumul încărcat de poezie și istorie al peninsulei.
Hoinar cu toane, atât în lecturi, cât și în plimbările prin munți și văi, cititorul dependent de liniște și solitudine va accepta în preajma lui un singur prieten, pe Giuliano, cel care îl va încuraja să înceapă o enciclopedie universală, mult prea vastă pentru un tânăr de șaisprezece ani, îi va asculta primele destăinuiri ale iubirilor adolescentine și îi va fi partener în aventura înființării unui ziar care ar fi trebuit să întoarcă lumea cu susul în jos, să o scuture bine și să îi schimbe dezinteresul pentru cultură și artă cu articole generoase, o tornadă de ambiții nesăbuite, idei noi și visuri periculoase. După doi de muncă fără odihnă, în doi, și alți trei ani de chinuri, de unul singur, fără Giuliano care a abandonat proiectul, ziarul își va calma entuziasmul începuturilor, apoi va paierde cititori și spațiu și va rămâne o amintire plăcută a unei tinereți în care doi naivi au crezut că pot schimba o lume.
Romanul unei schimbări profunde și al renașterii într-o nouă viață
După o copilărie în care s-a simțit a nimănui și a citit în neștire pentru a afla totul, o adolescență în care concluziile, ce-i drept contradictorii, au început să se contureze și o tinerețe în care totul a încăput în paginile unui ziar care nu a supraviețuit mai mult de cinci ani, prăbușit în nimic și lecuit de visuri de glorie deșarte, dar și vindecat de temeri și prejudecăți, fostul cititor împătimit, apoi eseist, redactor și publicist, își reanalizează viața cu renunțările și înălțările ei și revoltându-se împotriva stigmatului de om sfârșit, aplicat de întreaga Italie pe numele lui, va renaște din propria suferință și se va confesa lucid, într-un roman uluitor prin omenescul recunoscut și impresionant prin inteligență și onestitate.
„Sînt un om liber, am nevoie de libertate, simt nevoia să fiu singur, trebuie să rumeg în mine însumi rușinile și tristețile mele, să mă bucur de soare și de pietrele de pe stradă, fără să fiu însoțit și fără să mi se vorbească, numai cu muzica inimii mele.” (Giovanni Papini, Un om sfîrșit, p.172)
Magda Lungu, 07 aprilie 2018
Giovanni Papini – „Un om sfîrșit”
Editura Polirom, 2011, 240 pagini
Traducere din limba italiană de Ștefan Augustin Doinaș
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu