⧫ Exuvii
Cu un titlu enigmatic, ales cum nu se putea mai bine, romanul Simonei Popescu, un (pseudo) jurnal pe sărite al celor mai importante momente din viața personală, amestecă realitatea cu fantezia, ironia cu nostalgia și sinceritatea dezarmantă a răbufnirilor pasionale cu profunzimea filosofică a gândurilor scuturate bine înainte de a fi așternute pe hârtie. Departe de a fi o biografie doldora de evocări despre primele descoperiri, jocurile copilăriei ori prieteniile care s-au legat sau s-au dezlegat în timp, romanul Simonei Popescu este o poveste cu tâlc ce punctează acele refaceri sau reînnoiri periodice, necesare de altfel oricărei ființe umane îmbogățite cu experiențe noi, care simte la un moment dat nevoia de a se lepăda de trecut și de Exuvii pentru a putea trece, cu un salt remarcabil, în etapa următoare.
La aproape treizeci de ani, convinsă de faptul că nu suntem doar ceea ce suntem, ci și ce am fost, Simona descuie lada de zestre a primelor amintiri și găsește în ea, un balon mare pe care cândva la strâns cu drag în brațe. Rotund și galben, acest balon pe care o copilă de patru ani și l-a imaginat umplut cu o tăcere liniștitoare va fi pentru Simona tuturor etapelor, refugiul de încredere împotriva tuturor furtunilor vieții și seva nenumăratelor renașteri de după exuviile viitoare. În etapa imediat următoare, Simona de cinci ani, fascinată de lumea poveștilor nemuritoare, dar înfricoșată de balauri și alte personaje înfiorătoare, va retrăi la o intensitate pe care numai copiii o simt, toate basmele și întâmplările personajelor știind că, doar ce va întinde mâna și va găsi balonul galben pe care îl va putea ține în brațe până ce se va vindeca de spaime.
Uitat pentru câteva etape, cele ale copilăriei în care mama și tata, descoperind pasiunea Simonei pentru lectură, își vor ocroti tăcerile și imaginația, balonul va apărea din nou în mintea Simonei la vârsta adolescenței. Prietenă cu toți și cu nimeni, adolescenta își va cere dreptul la liniștea atât de necesară așezării gândurilor în ordine și va judeca aspru agitația zgomotoasă a elevilor, colegi de școală sau vecini de cartier, copii cu vârste cuprinse între zece și doisprezece ani, prieteni nedespărțiți sau însingurați disperați să aparțină unui grup deja format, voios și gălăgios. Deprinsă de mică cu rostul cărților, obiectele alea ca niște cărămizi de carton din bibliotecă, Simona va sta departe de lumea zgomotelor inutile reușind să citească orice, oricând și oriunde, și înconjurată, firește, de balonul cel mare și galben al tăcerilor. Începută cu un șir de cărți alandala, printre care au fost incluse Cartea de bucate și DEX-ul, pasiunea pentru lectură a Simonei va stârni în ea, fericirea absolută a jocului de-a cuvintele.
Fermecată de asocierile de cuvinte potrivite, după caietul de expresii frumoase, obligatoriu în anii de școală, Simona își va alege la vârsta majoratului un caiet personal în care va nota rânduri și gânduri, va descoperi nume mari ale literaturii universale și cărți ademenitoare, iar în balonul galben va pune la dospit ideea de a fi scriitoare. Ca un lait motiv, tăcerea liniștitoare din balonul galben o va însoți pretutindeni și îi va îndruma pașii până în dreptul porții larg descrise a scriitorilor lumii. Parcurgând romanul în sens invers și căutând acele paragrafe în care Simona filosofează despre vocile oamenilor și a ei tăcere, am acoperit personajul cu toate învelișurile, sau exuviile, - grăitoare metaforă -, de care s-a lepădat între patru și douăzeci și opt de ani, și am văzut imaginea de ansamblu, în toată splendoarea ei. Savurat pe îndelete, efectul este halucinant. Sărmanul om despre care scriitoare vorbește atât de cald în Țesătura lumii și-a bietului om, chinuit de neliniști și căutător al unui ceva care să-l întregească, nu este nimic altceva decât un balon umplut cu toate experiențele proprii trăite, simțite la plus infinit și interpretate unic.
„Stau și îi ascult pe oameni vorbind. Auzul meu e, uneori, «contemplativ». Vorbirea e muzică: jazz, impromptu, melodii sentimentale, romanțe, hard-uri, hit-uri efemere. Rețin sau nu melodia ființei din fața mea. Rețin, din păcate, și șlagăre tîmpite, cum se întâmplă. Ascult. Practic frenetic tăcerea.” (Simona Popescu, Exuvii,p.138)
Magda Lungu, 17 martie 2018
Simona Popescu – „Exuvii”
Editura Polirom, 2016, 324 pagini
Colecția «TOP 10+», Editura POLIROM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu