⧫ Opere I. Julien Ospitalierul
Așa cum pădurile, munții și apele au duhurile și nimfele lor, poezia își are poeții săi. Nu știu cine pe cine descoperă de la bun început sau cum se îngemănează simțind că nu pot trăi decât împreună, dar știu că există o întâlnire dincolo de care nimic din ce a fost nu va mai fi la fel. Pentru Emil Brumaru poetul, întâlnirea cu poezia a însemnat debutul din 1970, cu Versuri, volum imediat premiat de Uniunea Scriitorilor pentru originalitate și stilul jucăuș al poveștilor în versuri care stârnesc zâmbete și imaginații sau pricinuiesc melancolii severe, care nu trec cu una, cu două.
Explorând toată gama trăirilor intense, de la romantismul sensibil și fantezist și până la realismul crud și indecent, poemele semnate de Emil Brumaru visează sau tropotesc, după cum i-a fost poetului dorința. Tandru atunci când culege bile orfeline de pe stradă, chiar dacă se știe urmărit, discret când vine vorba de aventurile lui Julien Ospitalierul, un Don Juan tomnatic și cam aerian, și atent când îl are prin preajmă pe Arthur, temutul detectiv care umblă cu motanul în valiză, poetul devine extrem de categoric în momentul despărțirii de Robinson Crusoe sau, când se simte nedreptățit din motive numai de el știute, își face din pană sabie și din versuri scut și se apără cu o ironie fină sau cu un umor delicat, neîngăduind sarcasmului care usucă sau rănește, să distrugă armonia.
Vorbiți încet, sau poate chiar în șoaptă,/ Azi sunt neputiincios ca o mătase,/ Doar sufletul îmi lunecă prin casă/ Pe marile covoare și așteaptă. – ne îndeamnă poetul la începuturile romantice ale poeziei, atunci când încă mai căuta melodia potrivită versurilor sale, nebănuind că deja o găsise. Se întîmpla să-mi cadă-un fruct în mînă/ Ne-atins decît de inocența mea,/ Să-mi izvorască pragul, cheia-n ușă/ Să înflorească mi se întîmpla./ Și, cum eram și neatent și-aproape/ De mine orice astru se rotea,/ Tăiam candid cu borul pălăriei/ Cîte un soare fericit, cîte o stea... La fel de firesc cum a găsit și personajele inedite din poeziile-povești: detectivul Arthur și Julien Ospitalierul.
Puțin ciudat, nu mult, mic la stat, dar mare la sfat, detectivul Arthur a venit pe neașteptate în vizită, cu o valiză cu motan în ea și, înainte de a începe ancheta, s-a așezat elegant, după care și-a umplut pipa cu crini. A doua zi, înainte de micul dejun, a înmuiat o caisă în șampanie și a citit elegii dintr-o revistă veche, iar după-amiază a decretat: Nimeni și nimic nu mă poate opri, la ora cinci după masă,/ Cînd lumina e albă și-n magazii toamna miroase a praf adormit,/ În iarbă să pun un pantof cu șireturi subțiri de mătasă, Așteptînd să se umple cu flori, și să fiu fericit... Abia după ce toate au fost spuse, a scris șapte elegii, un testament și încă șapte cântece naive de patfumat gura.
Prieten bun cu detectivul, dar mai retras, Julien Ospitalierul doarme cu strugurii în pat, vorbește cu melcii, iar când este foarte bine dispus, se plânge de prea grabnica și cruda trădare a iubitelor. Mult timp am iubit o ceșcuță de ceai chinezească/ Pictată cu scene naive din viața fîntînilor pe porțelanu-i subțire,/ Dar, sufletul meu neștiind îndeajuns s-o uimească,/ M-a părăsit, alegîndu-și dulapul cel sumbru drept mire. // Apoi m-am îndrăgostit de un blînd șifonier.. Don Juan de modă veche, cu toate că încă mai este în căutarea iubitei ideale, nu deapărat o pământeană, Julien Ospitalierul nu-și pierde speranța pentru că, în fond și la urma urmelor, este și tânăr, și foarte optimist.
După ce Arthur și Julien au fost ascultați și înțeleși așa cum se cuvine, poetul se desparte de cei doi prieteni imaginari și consideră că a venit momentul să-și ia rămas bun și de la copilărie. Vine o vreme cînd suntem părăsiți. Nu/ de oameni, ci de personajele cărților citite-n/ copilărie. Nu mai plutim cinci săptămîni/ în balon, nu mai călătorim spre centrul Pămîntului. Cu mari păreri de rău și o tristețe apăsătoare, Emil Brumaru trece prin fiecare poveste zâmbind șăgalnic și le atrage atenția personajelor că au fost cam naive și ușor de dus de nas de autorul basmelor. Pînă la înghițirea bunicuțelor ambii lupi/ s-au comportat destul de inteligent./ După aceea însă, lupul fraților Grimm dă dovadă/ de-o imprudență inacceptabilă. Dacă nu cumva autorii/n-au forțat în vederea unui deznodămînt fericit./ Pentru că altfel lupul, trebuie s-o spunem/ pe șleau, nu poate fi considerat decît nătărău!
Poet cu un nume predestinat de poet, Emil Brumaru a nemurit în versurile sale personaje din basme, imaginare sau prietenii și iubiri reale pe care le-a evadat din locul în care le-a cunoscut și le-a strămutat într-o lume veche, provincială, tihnită și încăpătoare pentru toți și pentru fiecare. Jucându-se în vesuri seducătoare, de o gingășie nemaipomenită, cu obiectele din dormitor și din bucătărie sau cu plantele și animalele din imediata vecinătate, Emil Brumaru a reușit, chiar și în momente neprielnice, să le asigure personajelor sale confortul și siguranța pe care l-ar fi găsit doar la ele acasă. Aerisită, jucăușă, imprevizibilă, mereu proaspătă și uluitoare, poezia lui Emil Brumaru atrage ca un magnet, indiferent dacă cel ce-o citește abia o descoperă, este un admirator declarat sau poet.
Magda Lungu, 21 aprilie 2017
Emil Brumaru – Opere I. Julien Ospitalierul
2002 - Premiul Național de Poezie «Mihai Eminescu» - OPERA OMNIA
Editura Polirom, 2009, 576 pagini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu