Val Mănescu

⧫ Menghina cu elice

Ce caut eu în viața mea este întrebarea retorică a poetului Val Mănescu și titlul primei poezii al volumul cult de poeme Menghina cu elice. Publicat în 2020, un an de început al unui nou deceniu, volumul debutează ingenios și spontan, cu o declarație pe propria răspundere care atestă suprema sa calitate de poet. declar intempestiv rebarbativ și rebel / Scriam deralii senzoriale despre ziduri și lanțuri / pe tichete de autobuz / Pe bilete de teatru pe șervețele și le publicam / Aruncându-le-n vânt fără drepturi de autor / Nu prea aveam talent de tovarăș. Aflat într-o permanentă căutare de sine, statutul de poet asumat i se potrivește perfect, limbajul poetic fiind o hartă a universului interior, alcătuită din simboluri puternice, de o claritate extraordinară și de o constanță uluitoare.

Fin observator al unor adevăruri compromise, poetul trăiește lucid în realitatea înconjurătoare, dar își ia cu dânsul, la fiecare ieșire, ca scut, poezia cu care se apără împotriva unei lumi pe care o ceartă cu patos, dar pe care, în definitiv și absolut, o iubește. Totuși exist / dacă încă scriu versuri / Din categoria România / conștient / că poezia e un cataclism cardiac / de cele mai multe ori / Prost administrat de centrul de comandă / Depășit în mod democratic de evenimente / Dezgolit de tot ce ți-e drag / În plictisul adânc al periferiei // Poți să mă alungi din România / Poți opri sinucideri incendii catastrofale / Ploi diluviene și dispariții în univers / Dar nu poți să scoți / România din mine. Este un act de curaj să trăiești conștient, într-o regresie permanentă până la stadiul de lehamite și să renaști în spirit, de dragul poeziei.

Ce mi-a plăcut dintotdeauna la Val Mănescu este vulnerabilitatea, acea parte firească a fiecăruia dintre noi, dar de care fugim adesea, din teama de a nu fi judecați, respinși sau abandonați de cei care schimbă subiectul atunci când vine vorba despre experiențe personale dureroase. Îmbrățișându-și toate emoțiile plăcute, dar și pe cele neplăcute ca teama, furia, neputința și tristețea, autentic și împăcat cu tot zbuciumul interior, poetul își decodifică trăirile în raport cu lumea exterioară, le potolește tumultul până la suportabil, apoi, mulțumit de noua ordine interioară, trece pragul, din planul fizic al obiectelor și ființelor, în cel metafizic, care surprinde esența lucrurilor și o transformă în idee. lumea crede că aș fi numai bun / de un război al uitării / Deși mă-ncadrez în categoria exoftalmicilor / Care văd dincolo de orizont / Eu contra mea supărat ineluctabil pe mine.

Sau N-am văzut câmpia / am văzut pietrele / N-am văzut muntele / am văzut clorofila / N-am văzut cuvântul / am văzut litera // N-am văzut râul / am văzut curgerea / N-am văzut arma / am văzut pulsul / Hematii clocotite // Nici înfrângerea n-am văzut-o / ci doar glonțul de diamanant al iubirii / și ghinturile aortei care alunecă / Urmând ascultător linia de ochire / și pătrunde adânc până dincolo / de epidermă sfârtecând viscere / Declanșând hemoragia prea multor zile de ieri // Durerea umilă a plecării fără întoarcere. Dar până la plecare fără întoarcere, toți suntem datori cu o viață în care ne naștem, creștem, trăim, ne zbatem și iubim în proză, sau în versuri dacă ne este dat să simțim în rime. Într-adevăr / Cândva exista o blondă care nu mă vedea / Deși mă dizolvam în sternul ei abisal / Când întâmplător trecea pe strada avram iancu / fără să-i pese că naște lumini orbitoare.

Picantă, fantezistă și neobișnuită, poezia dedicată de Val Mănescu fostelor sau actualelor iubiri sună cam așa: Pot să-ți expediez într-un plic degetele / de care nu te mai săturai / După ce te-am atins // Nu mi-au mai folosit la nimic. Sferturile sau jumătățile de măsură sunt excluse în dragoste, poetul iubește total, senzorial, pasional și, în funcție de dispoziția sufletească, metamorfozează ființa iubită în înger, plantă exotică sau pisică sălbatică, evitând, cu bună știință, clișeele lingvistice și siropul stilistic. Nu e nici de bine, nici de rău, dar acestă particularitate vădește o inteligență subtilă, penetrantă, un mod aparte de a înțelege, de a trăi viața, care, completând întregul, îl ridică pe Val Mănescu pe verticala prezentului, ca o elice.

Magda Lungu, 16 septembrie 2023

Val Mănescu – „Menghina cu elice”

Timpul, Iași, 2020, 120 pagini

———— ❖———————————————

Serie de autor ⊰ «Val MĂNESCU»

———— ❖———————————————

Tweet