⧫ Lucarna
Primul roman scris de Jose Saramago, prin anii '40- '50, Lucarna este o carte cu un destin aparte. Trimis de autor unei edituri, în 1953, respins atunci și aruncat într-un sertar, manuscrisul a fost găsit după 30 de ani, în 1989, în timpul mutării documentelor dintr-un sediu în altul. Sunat de cel care a recunoscut în Lucarna o capodoperă și rugat să o publice, Jose Saramago a refuzat oferta, supărat că nu a primit un răspuns din partea editurii, oricare ar fi fost el, atâta amar de ani. După ce Jose Saramago s-a stins din viață, în iunie 2010, soția sa a publicat romanul pierdut și regăsit, ca un ultim omagiu adus unui scriitor laureat al premiului Nobel.
Plină de tâlc, Lucarna este o fereastră deschisă către o lume mică, cu frustrări uriașe și aspirații minuscule. Cei câțiva locatari ai unui imobil vechi, din Lisabona anilor ’50, supărați pe viață și plictisiți să tot aștepte o minune care nu se mai întâmplă, își târâie nemulțumirile de pe o zi pe alta, înrăiți de compromisuri, hărțuiți de conflicte, victime ale reproșurilor împroșcate cu ură sau ale bârfelor meschine împrăștiate cu talent. Caractere asemănătoare, mănunchiul de nefericiți cu visele strivite de o soartă potrivnică este urmărit cu interes de scriitorul care se strecoară în intimitatea fiecărui personaj, doar pentru a observa și a înțelege, fără a interveni în niciun fel. Libere să se manifeste așa cum cred de cuviință, personajele lui Jose Saramago sunt atât de bine conturate, încât prind viață și se plimbă printre capitole nestingherite, ca lumea bună, în zi de sărbătoare, pe bulevard.
Primul cu care facem cunoștință și cel mai surprinzător personaj este Silvestre, un cizmar bătrân, nemulțumit de propria lui viață, care vorbește din cărți, gândește filosofic și încearcă să-l îndrume discret pe Abel, chiriașul de douăzeci și opt de ani, un tânăr dezamăgit și singur, aflat în căutarea unui rost. La polul opus înțeleptului Silvestre care încerca să nu deranjeze pe nimeni, Justina, consoarta lui Caetano Cunha, aricită de mârlănismele unui bărbat primitiv și distrusă de pierderea singurului copil, neavând la ce să mai spere, își ocupa timpul spionând-o pe Dona Lidia, amanta întreținută a domnului Paulino Morais, care o vizitează de trei ori pe săptămână pentru a se asigura că nu s-a schimbat nimic. Frumoasă și cochetă, deși convinsă că este subiectul preferat al bârfelor vecinilor, Lidia își vede în continuare de jumătatea ei de viață, dependentă de sosirile unui bărbat al altei femei, care își motivează absențele cu bani și cadouri.
O altă familie la fel de nepotrivită ca cea a mitocanului Caetano Cunha este cea a vânzătorului ambulant Emilio Fonseca, soțul donei Carmen și tatăl lui Henrique, un năzdrăvan de șase ani, prea isteț ca să nu priceapă vrajba din familie. Blânduț, blonduț și muncitor, Emilio, un portughez de treizeci de ani, este hărțuit în permanență de o nevastă amară ca pelinul, de origine spaniolă, pe care și-a ales-o cu opt ani în urmă, deși ar fi fost mai bine să i-o lase vărului Manolo, proprietarul unei fabrici de perii din Vigo. Incapabilă să tacă din gură și dornică de un veșnic scandal, Carmen a reușit în primul an după nuntă să-i facă nervii praf lui Emilio, iar bietul om, în pragul disperării, și-a încărcat programul de muncă cu ore suplimentare, preferând clienții în locul scorpiei urlătoare. Bănuind că Emilio vrea să plece de-acasă, Henrigue, copilașul care-și iubește la fel de mult ambii părinți, se simte vinovat de ruptura dintre ei.
Acestor personaje care nu fac nimic extraordinar li se adaugă altele, ale căror vieți neștiute de nimeni se scurg zi după zi către unicul mare final. Fără a le tulbura în niciun fel, Jose Saramago iși privește personajele discret, printr-o lucarnă, și le povestește neîmplinirile, de parcă ar fi singurul spectator dintr-o sală de teatru goală, pe a cărui scenă actorii, toți amatori, își joacă într-o piesă rolul vieții lor.
„Am recitit cărțile pe care mi le lăsase și am început să trăiesc două vieți. În timpul zilei eram cizmarul, un cizmar tăcut care nu vedea mai departe de tălpile pantofilor pe care îi repara. Noaptea, eram eu cel adevărat.” (Jose Saramago, Lucarna, p.189)
Magda Lungu, 12 februarie 2023
Jose Saramago – Lucarna
Editura Polirom, 2022, 344 pagini
Traducere din limba portugheză de Simina Popa
———— ❖—————————
———— ❖—————————
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu