Emilia Amariei

⧫ Avatare

Este știut faptul că nu poți deveni un om nou fără ca, mai întâi, să rupi bucăți din tine și să le înlocuiești cu altele mereu altele din ce în ce mai aproape de cum ai vrea să fii. Procesul este îndelungat și cumplit de dureros, fiecare transformare fiind însoțită de o suferință asemănătoare cu pierderea unei ființe dragi, dar cine va avea tăria de trece prin toate avatarele, va afla la capăt de drum, eliberarea. Scrise de-a lungul anilor 2016-2022, poemele Emiliei Amariei reunite în volumul Avatare sunt pietrele de hotar dintre trecut și prezent, acele suferințe teribile prin care a trecut pentru a renaște, iar și iar, cu fiecare poem, prin cuvânt.

Nu țipați la mine cuvintelor,/ mă tot scobiți prin creier, ca niște burghie/ și nu vreau să vă nasc înainte de vreme. - se destăinuie autoarea în poemul de deschidere a volumului ce cuprinde o poezie cu un discurs electrizant într-un ritm galopant care răscolește emoții uitate prin tăria mesajului însoțit de o jerbă de metafore care-l cuprind ca într-o ultimă și disperată îmbrățișare. Acest poem de început, și alte câteva, nenăscute înainte de vreme sau lăsate la dospit, cum am aflat chiar de la autoarea volumului, trecând proba timpului, au fost rafinate de la bun la noblețe.

Emilia Amariei a debutat în poezie în clasa a cincea, la vârsta începuturilor în toate câte sunt pe lume, anii aceia nebuni ai descoperirilor în care neastâmpărul necunoscutului te îndeamnă să ieși din tine și să-i strigi lumii că exiști. În următorii zece ani a continuat să publice în mai toate revistele de cultură ale vremii, după care s-a exilat din viața literară pentru a-și trăi, departe de ochii curioșilor, avatarele. În tot acest timp, poezia îngropată în adâncurile neuitării și-a cerut necontenit tributul, iar când n-a mai putut fi stăpânită, a erupt în poeme publicate într-o serie de volume, unul după altul, motivând cu metafore melteșugite îndelungata absență din anii frământărilor. Romanul strecurat elegant printre volumele de poezie a fost pesemne un rămășag cu sine pe care scriitoarea l-a câștigat demonstrându-și că se poate.

Dintre cele mai frumoase poezii publicate de Emilia Amariei de-a lungul anilor am ales, deloc întâmplător, Avatare, un volum ca o carte de vizită în care înălțările și prăbușirile se amestecă într-un dans nebunesc al pașilor ce învață ritmul sacru al vieții călcând desculți peste tăciunii dezamăgirilor. Poemul este cartea mea de identitate,/ el mă legitimează în vămile de trecere/ spre alte dimensiuni. - am aflat din poemul Cartea mea de vizită, o confirmare a gândului meu abia înmugurit și un răspuns la o întrebare nerostită.

Fie că dezbate sfințenia poeziei, se înfioară la auzul tic-tac-ului de neoprit care măsoară trecerea timpului, protestează împotriva nedreptăților sau își îndreaptă privirea spre infinitului dumnezeirii, în toate temele abordate, Emilia Amariei este prezentă în timpuri și anotimpuri diferite și ni se dezvăluie cu o sinceritate dezarmantă și o profunzime adâncă reflectată în cele mai mărunte și aparent nesemnificative detalii ale experiențelor personale. Iar ca o încununare a înțelepciunii adunate în urma atâtor schimbări, furtuna primei iubiri se domolește și capătă puteri tămăduitoare vindecând mai întâi umbrele trecutului pentru ca apoi să se poată înălța din nou, mai pură și mai adevărată, asemenea unui cântec uriaș izbucnit din străfunduri în pragul unei dimineți limpezi și îndelung așteptate.

Găsindu-și mulțumirea sufletească în propriile adâncuri și învățând, din experiențele personale, să fie ea însăși, cu împliniri și renunțări, Emilia Amariei ne propune în volumul Avatare un spectacol puternic și emoționant despre curaj și fragilitate și despre libertatea de a alege cum să ne povestim viața.

„Prăfuit de atâtea zile uscate,/ cerul se macină./ Sunt norul stacojiu/ prieten cu vântul.// Un cosaș rătăcit prin gânduri/ îmi retează sorții,/ dărâmă uitarea,/ stârnește nebunii cu/ înaltele lui,// Iar tu – cratimă de nesters,/ te așezi între moartea de ieri/ și pustiul de mâine.// De m-ai fi ales,/ m-aș fi topit/ ca un cub de gheață.// Apoi… la ce ți-aș fi folosit?/ mă întrebi.// Te-aș fi băut,/ de te-ai fi topit,/ dar… erai apa altcuiva,/ îi răspund.// Suntem apele tulburate/ de talpa greșelii,/ iar șarpele intră în noi,/ alunecând, șiret, înspre inimi…” (Emila Amariei, Ispita, p.43)

Magda Lungu, 22 iunie 2022

Emilia Amariei – „Avatare”

Editura Irizor, 2022, 111 pagini

Tweet