⧫ O zi mai lungă decât veacul
Însoțindu-și prietenul de o viață pe ultimul drum, Edighei Burrannâi își amintește tot ce a trăit din ziua în care războiul l-a alungat din căsuța de la malul mării în care trăise primii ani frumoși alături de soția sa, Ukubala. Ultima parte a vieții lui, plină de urcușuri demne de admirat, dar și de coborâșuri abrupte, coincide cu descoperirea de către pământeni a unei civilizații extraterestre, un eveniment unic care ar fi putut să schimbe cursul istoriei.
Născut și crescut într-un sat de pescari, Edighei se căsătorise cu Ukubala cu puțin înainte de a izbucni războiul. Când fusese încorporat, plecase pe front lăsându-și acasă soția și pruncul abia născut. La întoarcere, întreg la trup, dar cu mințile zdruncinate de explozia obuzelor și de câtă moarte văzuse, vestea că băiețelul pe care abia apucase să-l vadă nu mai era, l-a năucit. Simțind că nu va mai putea trăi în casa în care fusese cândva atât de fericit, și-a luat nevasta și au căutat de muncă la căile ferate. În gară la Kumbei l-a cunoscut pe Kazangap. În jur de patruzeci de ani, povestitor înăscut și cu mult bun-simț, Kazangap l-a convins pe tânărul Edighei să meargă cu el în stepele Sari-Ozeki, spre halta Borandi-Burannâi, iar tânărul l-a urmat fără să-i treacă prin gând că va rămâne în acel loc pentru totdeauna.
Odată cu trecerea timpului, prietenia dintre Edighei și Kazangap a devenit din ce în ce în ce mai puternică. Născut într-o familie de chiaburi, Kazangap Asanbaev, înțelept și sfătos, l-a îndrăgit pe Edighei din clipa în care l-a văzut în gară la Kumbei. După ce l-a convins să-l însoțească în stepă, l-a găzduit la el acasă, apoi i-a găsit o cămăruță în baraca feroviarilor. Întremat de aerul curat și de laptele de cămilă, Edighei a început să capete poftă de viață. Încet-încet, amintirile din război s-au transformat în povești numai bune de spus copiilor în pauzele dintre legendele de prin partea locului pe care Kazangap le înșira cu pricepere, una după alta, ori de câte ori venea cineva în vizită sau în zilele de sărbătoare. În restul zilelor în care nu se întâmpla nimic deosebit pentru Edighei și Kazangap, departe de ochii lumii, o civilizație extraterestră reușise să ia legătura cu doi astronauți de pe o navetă pământeană și stârnise o întreagă isterie între experții ruși și americani din diferite domenii.
Fără a avea habar de evenimentul care înfierbântase cele mai luminate minți ale omenirii, Edighei și Kazangap se frământau să găsească o rezolvare altui necaz, mult mai aproape de sufletul lor decât civilizația neștiută a unei alte galaxii. Abutalip Kattâbaev, soțul Zaripei și tatăl a doi băieți, Daul și Ermek, fusese arestat în urma unui denunț. Sosiți în haltă la Borandi-Burannâi pe neașteptate, despre noii veniți nu se știau prea multe. Capul familiei, fost prizonier la nemți, apoi luptător alături de partizanii iugoslavi, fost profesor de geografie, se tot mutase dintr-un loc în altul până ce nimerise la Burannâi. Ajuns în haltă, muncitor și respectuos, se împrietenise cu toată lumea și mai cu seamă cu Edighei. De aceeași vârstă, cei doi bărbați începuseră să muncească împreună în timp ce nevestele se ocupau de copiii ambelor familii. Cei doi băieți ai lui Abutalip și fetițele lui Edighei rămâneau peste zi în grija Zaripei sau a Ukubalei, iar seara, se adunau la Abutalip acasă și, îndrumați de profesor, începuseră să învețe să scrie și să citească.
Denunțul urmat de arestarea lui Abutalip, a venit în momentul în care Edighei începuse să se îndrăgostească de Zaripa. Vâzându-l pe Edighei zbuciumat între două iubiri, după arestarea urmată de moartea lui Abutalip, prea sensibil pentru a rezista la o asemenea umilință, Kazangap o va ajuta pe Zaripa să fugă spre disperarea prietenului său, incapabil să înțeleagă de ce a procedat așa. După ani în care Edighei nu va reuși să scape de amintirea Zaripei, dosarul lui Abutalip va fi redeschis, iar fostul prizonier reabilitat. Edighei și soția sa, Ukubala, își vor crește fetițele și vor rămâne în Burannâi îmbătrânind împreună cu Kazangap și cu ceilalți oameni ai stepei. Prietenia dintre Edighei și Kazangap, împlinită până la capăt și nedesfăcută nici în momentul de cumpănă al arestării lui Abutalip, este motivul pentru care Edighei va insista ca trupul celui mai bun prieten să se odihnească în cimitirul Ana-Beiit, locul în care erau înmormântați cei mai respectați și mai vestiți oameni ai stepei.
Drumul de la haltă până la cimitir, prilej de aduceri aminte, descrierile pământului arid, nebunia vestitei cămile Karanar, ritualul înmormântării și toate legendele kârgâze presărate de-a lungul romanului sunt la fel de frumoase ca incredibila poveste de viață a lui Edighei cu bucuriile și suferințele lui trăite demn, până la capăt. Edighei și Kazngap, doi oameni aparținând unor vremuri străvechi, în care respectul pentru bătrâni și tradițiile își aveau un loc bine stabilit și respectat de cei mai tineri, sunt un simbol la fel ca și șoimul alb -o apariție stranie la sfârșit de roman-, care privește de sus, din nemărginirea cerului, un ultim bun rămas.
„Există întâmplări deosebite, destine pilduitoare, care trăiesc veacuri de-a rândul în memoria oamenilor, pentru că învățămintele pe care le cuprind sunt neprețuite, răsfrângând trăirile unui om asupra tuturor semenilor săi din acel timp, ba chiar și asupra celor scoborâtori din ei peste vremuri...” (Cinghiz Aitmatov, O zi mai lungă decât veacul, p.288)
Magda Lungu, 06 martie 2021
Cinghiz Aitmatov – O zi mai lungă decât veacul
Editura Polirom, 2018, 384 pagini
Traducere din limba rusă: Ion Covaci și Denisa Fejes
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu