⧫ Proiectul Rosie
La treizeci și nouă de ani ai săi, înalt, în formă și inteligent, cu un statut social respectabil și un venit peste medie, profesorul Tillman s-ar fi putut considera un om împlinit dacă n-ar fi fost vorba de un amănunt mic, nesemnificativ, dar care îl zgândărea pentru că nu reușise să-i dea de capăt. Riguros, meticulous și de neoprit atunci când își propunea să atingă un anumit obiectiv, profesorul Tillman a analizat îndelung amănuntul, l-a înlocuit cu o necunoscută pe care a inclus-o în Proiectul Soția și s-a decis să rezolve, odată pentru totdeauna, întreaga ecuație a vieții lui perfecte. Finalizat după câteva luni de muncă intensă și susținută cu implicare maximă din partea profesorului Tillman, Proiectul Soția cuprindea un singur chestionar pe cât de enorm, pe atât de absurd, iar copii ale acestui chestionar urmau a fi distribuite pentru a fi completate de orice prezență feminină dispusă să participe la proiect. După centralizarea și evaluarea chestionarelor, toate necunoscutele selecționate pe baza unui anumit punctaj urmau a fi înscrise, automat, pe o primă listă a posibilelor soții ale profesorului. Dar cum viața are din plin simțul umorului, cea care i-a furat inima profesorului Tillman nu doar că n-a adunat niciun punctaj și nu a îndeplinit niciunul dintre criterii, ci s-a dovedit a fi exact pe dos.
Deștept și arătos, profesorul Tillman încercase o vreme să folosească metoda clasică a întâlnirilor romantice, dar cum dăduse greș de fiecare dată, abandonase cinele romantice și plimbările sub clar de lună până în momentul în care le-ar fi putut înlocui cu altceva. Ideea cu chestionarul i-a venist după o prelegere prezentată în fața unor copii cu sindrom Asperger, care îl uimiseră cu întrebările lor directe și descrise. Teribil de încântat de curiozitatea și creativitatea micuților, profesorul Tillman a conceput rapid un chestionar-test pentru soția ideală, cu un set de întrebări cu mai multe variante de răspuns, pe care l-a arătat prietenilor cerându-le o părere. Șocați de ideea profesorului, Claudia și Gene nu l-au descurajat pe Don, dar au avut delicatețea să-i sugereze că testul ar mai avea nevoie de oarece îmbunătățiri, după care ar putea fi util doar dacă nu ar fi completat direct de posibilele candidate, ci indirect, de mâna profesorului, și numai după ce acesta ar fi obținut răspunsurile în urma unei conversații de bun simț cu doamnele invitate la o întâlnire, discretă și clasică, în oraș.
Mai mult decât atât, bănuind că Don ar avea ceva probleme cu socializarea, Claudia s-a oferit să-l inițieze în arta conversației dintre un bărbat și o femeie, iar Gene, un seducător, adept al aventurilor scurte și abandonate, amuzat de ideea mai tânărului său coleg, a pus rămășag cu o studentă că oamenii nu sunt creaturi monogame și a trimis-o la profesor acasă să verifice informația. Expert în genetică, dar fără să știe nimic de farsa pusă la cale de Gene, profesorul Tillman a considerat că necunoscuta care i-a bătut la ușă este o candidată la Proiectul Soția. La rândul ei, neștiind nimic de proiectul profesorului, Rosie a acceptat o invitație la cină de dragul rămășagului și din curiozitatea de a afla răspunsul dorit. Cina dintre cei doi, transformată într-un dezastru din cauza unui incident, în loc să-i despartă, îi va distra suficient de mult încât să îi apropie. Pas cu pas și întâlnire cu întâlnire, fără să fi planificat nimic dinainte, Rosie și Don vor deveni prieteni și vor petrece clipe de neuitat, unul în compania celuilalt.
Conștient că nu-și dorește o asemenea soție, fumătoare, barmaniță și slobodă la gură, profesorul se va simți atras de sinceritatea și spontaneitatea superbei domnișoare și, dorind-o aproape, se va oferi să o ajute cu câteva analize clandestine, efectuate pe furiș în laboratorul de genetică al universității. Orfană de mamă de mică și crescută de un tată vitreg, Rosie ar fi dorit să știe cine este tatăl ei adevărat, dar moartea fulgerătoare o mamei o lipsise de numele pe care-l luase cu ea în mormânt. Bănuind că tatăl fetei ar putea fi unul dintre colegii de facultate ai mamei, profesorul va porni pe urmele foștilor studenți, va colecționa fel de fel de probe și le va testa pe rând, eliminând, unul câte unul, toți bărbații incompatibili genetic cu Rosie. În goana lui nebună după probe de ADN, profesorul va încălca sau va ignora reguli pe care altădată le-ar fi respectat cu sfințenie, va râde și va plânge, va eșua lamentabil și o va lua de la capăt, și va învăța că viața este un haos incontrolabil, câteodată greu, altădată amăgitor, dar spectaculos și care merită trăit până la capăt.
Din ce în ce mai îndrăgostit și mai nefericit că este îndrăgostit de o persoană atât de nepotrivită, Don Tilliman va găsi și de această dată o soluție inedită noii lui probleme. Plăcând-o pe Rosie cu toate imperfecțiunile ei, va încerca să o păstreze exact așa cum a cunoscut-o și va încerca să se transforme chiar el, dintr-un om de știință, rece și cerebral, într-o altă persoană, falsă și teatrală, pe care Rosie nu o va mai recunoaște. Fără a ști că profesorul a fost și el diagnosticat cu sindromul Asperger, agasată de teatralitatea lui evidentă, Rosie va pune punct prieteniei dintre ea și Don, reproșându-i profesorului că nu poate iubi pentru că nu înțelege compasiunea și nu are niciun pic de empatie pentru alți oameni. Desperecheat fără preaviz și speriat că o va pierde pe singura femeie care îi dăduse viața peste cap, profesorul Tillman va suferi un șoc care îl va convinge pe deplin că Rosie este cea pe care și-o dorește pentru tot restul vieții. Tristă și pierdută, lipsită de compania lui plăcută atunci când nu era de-a dreptul enervantă, Rosie va suferi și ea, cumplit, de dor și de dragul profesorului alungat din viața ei pe nedrept. Disperați unul fără celălalt, cei doi se vor reîntâlni după câteva zile și vor rămâne împreună, uimindu-și mai apoi prietenii și cunoscuții cu o căsătorie incredibilă, de care nu-i crezuse nimeni în stare.
„Acum o puteam vedea mai bine. Purta o rochie neagră, simplă, cizme negre cu talpă groasă și o mare cantitate de bijuterii argintii pe brațe. Părul ei roșcat era țepos, ca un fel de specie nouă de cactus. Auzisem termenul «uluitoare» folosit pentru a descrie femei, dar era pentru prima oară când am fost cu adevărat uluit de o femeie.” (Graeme Simsion, Proiectul Rosie, p.53)
Magda Lungu, 12 decembrie 2020
Graeme Simsion – Proiectul Rosie
Editura Polirom, 2018, 312 pagini
Traducere din limba engleză de Ioana Văcărescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu