Val Mănescu

⧫ Dimitrie rupe tăcerea

Am terminat de citit, de răsfoit și de recitit fragmente sau capitole din volumul Dimitrie rupe tăcerea, zâmbesc amar și mă întreb dacă ce am citit este sau nu este, un roman. Dimitrie Grămescu, personajul simbol al unui oraș de provincie, căsătorit cu o femeie banală și tatăl unui copil ratat, este, în viața de zi cu zi, un funcționar oarecare, inspector de calitate a abatoarelor, dar în secret, visează să publice Cartea celor 100 de zile, un roman teribil de bun pentru un scenariu de film care va fi premiat cu un Oscar și îl va salva de sărăcie. Pe lângă chestiunile legate de manuscris, recompensă și glorie, Dimitrie se mai frământă și datorită unor probleme existențiale care îi provoacă insomnii și pe care încearcă să le lămurească la crâșma Cocean Mc Beer, zona zero a cartierului și locul în care se dezbat toate știrile și se adoptă hotărâri, cu majoritate absolută sau simplă, după caz.

Inedită prin limbaj și acțiune, povestea lui Dimitrie Grămescu începe într-o zi blestemată de marți, în care amenințarea celor trei ceasuri fatidice este ținută la distanță de vigilența câinelui Lup. Pripășit sub scara blocului, într-o cutie de televizor, și tolerat de toți blocatarii, simpaticul patruped este marea slăbiciune a lui Dimitrie, așa cum domnișoara Clarisa, vecina de la doi care îi bântuie zilele și nopțile, este iubirea lui secretă, iar amândoi, și câinele, și domnișoara, sunt motivele pentru care Dimitrie se trezește în fiecare dimineață și reușește să uite sforăielile consoartei, doamna Catrina, să ierte derapajele comportamentale ale fiului Bartolomeu, plecat la muncă în Italia și arestat din când în când pentru furat, ba chiar să depășească momentele penibile, aproape zilnice, în care șeful de scară, domnul Calapod, îi cere cu insistență să plătească restanța la întreținere.

Acum să nu ne imaginăm că Dimitrie s-a născut nefericit, dimpotrivă, pe vremea când era elevul Dimitrie, după ce a citit cu nesaț toate cărțile de pe lista cu lecturi suplimentare și s-a convins că iubește literatura la fel de mult ca pe blonda din banca de la perete, Mitică a compus Mama mea iubită, o poezie dedicată zilei de 8 martie, capodoperă la care a muncit două săptămâni și pentru care a fost răsplătit cu premiul întâi la festivalul Cântarea României. În amintirea acelei clipe în care a fost numit elev fruntaș și poetul clasei și s-a simțit ca un zeu, Dimitrie vrea să termine Cartea celor 100 de zile pe care nici n-a început-o. Sufocat de mirosul de ceapă prăjită al tocănițelor doamnei Calapod, vecina de la etajul inferior, dator la întreținere, la crâșmă și la non-stopul Teodosiei Pelinel, distrus de iubirea unidirecțională pentru domnișoara Clarisa, nemulțumit de propria familie și prăbușit pe dinăuntru de întrebări fără răspuns, Dimitrie ar vrea să scrie chiar dacă este conștient că lumea asta mizerabilă și, în general nerecunoscătoare, nu merită efortul lui creator.

Strivit de marea istorie, captiv în geografia cotidianului băcăuan și incapabil să atingă o genialitate care l-a ocolit când s-au împărțit harurile, dar dorind cu disperare să iasă din anonimat, personajul simbol Dimitrie Grămescu face un gest nebunesc și rupe tăcerea, o aruncă în albia râului Slănicului și provoacă o viitură atât de puternică, încât sudul județului Bacău fu declarat zonă calamitată. După ce a răbufnit, prima și singura dată în viață, dar cu un patos care a declanșat o catastrofă, eliberat de neîmpliniri, de dezamăgiri și de eșecuri care l-au umplut până la refuz, Dimitrie redevine același spectator atent la ce se întâmplă pe scenă, dar niciodată actor într-un rol principal. Supărat că a trăit o viață de parcă nu a fost a lui, ci a altcuiva, se întoarce acasă fredonând Cu ce m-am ales în viață, fără păr și cu mătreață, își scrie romanul, dar nu îl publică, ci îl ascunde într-un sertar, lângă nimicurile doamnei Catrina, și moare în somn, aproape de șaizeci de ani, într-o nefastă zi de marți.

Cât a fost în viață, nici copilăros, nici cumpărat, nici prost, nici înțelept, brânză bună în burduf de câine, Dimitrie Grămescu a fost o ființă calmă, liniștită, care ar fi vrut să fie, dar n-a fost, care n-a poate, dar nici n-a recunoscut că nu poate. Urmărit îndeaproape, ce a făcut, cum a gândit sau cum a interacționat cu celelalte personaje, ai înclina să îl simpatizezi. Cu Dimitrie în centru, romanul, - pentru că vorbim, fără doar și fără poate, despre un roman -, impresionează prin tragi-comicul banalului extraordinar. Fin observator al realității înconjurătoare și al comportamentelor umane, Val Mănescu este un as în a provoca situații hilare pe care le tratează cu o seriozitate de sfinx.

„În această interesantă conjunctură comunicațională la care, din păcate, absentează, Dimitrie simte totuși cum îi trece glonțul geniului pe lângă ureche și decide să noteze ultimele observații cu privire la cele două vrăbii, sperând să-i folosească la ilustrarea stărilor sufletești în viitoarea lui carte.” (Val Mănescu, Dimitrie rupe tăcerea, p.101)

Magda Lungu, 10 septembrie 2023

Val Mănescu – „Dimitrie rupe tăcerea”

Editura Tracus Arte, 2015, 254 pagini

———— ❖———————————————

Serie de autor ⊰ «Val MĂNESCU»

———— ❖———————————————

Tweet